
Am venit pe lume , dintr-o voinţă şi nu pot fi altceva decit născătorul meu – o voinţă - cum dintr-un simbure de cireaşă v-a răsări un cireş sau nu va răsări nimic , niciodată . “Eu şi Tatăl una suntem” - nu v-a fost suficientă , pentru că aţi crezut că este vorba doar de El , Mântuitorul – cind defapt această propoziţie rezolvă toată ecuaţia existenţei .Tot timpul pe care l-am petrecut până acum , l-am consacrat inţelegerii naturii mele – chiar dacă uneori asta a durut foarte tare . Restul care mi-a mai rămas nu-l pot dedica decât acceptării acestui lucru . Sunt un “sunt” , fără nici un ornament poetic , fără vreo justificare , fără vreun complement , un “sunt” suficient , având aceleaşi origini ca şi Cuvântul , cel de la Inceput .
Cel mai greu mi-a fost să pricep regulile Cerului , crezind mai tot timpul Pământul inafara lor , ca o insulă a pasiunilor – ruptă de celelalte lumi posibile , o lume a vacanţelor , deşi cea mai inspăimântătoare imagine a acestei planete este chiar vacantarea ei , pustietatea – Jupiter , prezenţa in lipsa oricărui argument . Iar singurul argument care face această lume plauzibiă este iubirea , ca stare perpetuă de a fi .