Misticoide - sau planeta trebuintelor

Am venit pe lume , dintr-o voinţă şi nu pot fi altceva decit născătorul meu – o voinţă - cum dintr-un simbure de cireaşă v-a răsări un cireş sau nu va răsări nimic , niciodată . “Eu şi Tatăl una suntem” - nu v-a fost suficientă , pentru că aţi crezut că este vorba doar de El , Mântuitorul – cind defapt această propoziţie rezolvă toată ecuaţia existenţei .Tot timpul pe care l-am petrecut până acum , l-am consacrat inţelegerii naturii mele – chiar dacă uneori asta a durut foarte tare . Restul care mi-a mai rămas nu-l pot dedica decât acceptării acestui lucru . Sunt un “sunt” , fără nici un ornament poetic , fără vreo justificare , fără vreun complement , un “sunt” suficient , având aceleaşi origini ca şi Cuvântul , cel de la Inceput .

Cel mai greu mi-a fost să pricep regulile Cerului , crezind mai tot timpul Pământul inafara lor , ca o insulă a pasiunilor – ruptă de celelalte lumi posibile , o lume a vacanţelor , deşi cea mai inspăimântătoare imagine a acestei planete este chiar vacantarea ei , pustietatea – Jupiter , prezenţa in lipsa oricărui argument . Iar singurul argument care face această lume plauzibiă este iubirea , ca stare perpetuă de a fi .

Sentimentul naufragiatului , singurătatea apăsătoare a egoistului – nu mi-au fost deloc străine in toată acestă căutare . Am citit Mein Kampf de mii de ori , murind de fiecare dată , pe frontal insângerat al primei pagini . Apele care ne separă pe noi , locuitorii insulelor individuale , nu-s altceva decât fluidul primordial , liantul care ne uneşte intr-o veşnicie fără capricii . Nu există singuratate , individualitate ci doar identificare cu Totul . Distanţele sunt iluzorii , aici şi acolo sunt doar poziţionări ale neinţelegerii , trenul văzut de pe peron , cind defapt nu poţi fi niciodată incremenit in acea stare inertă , decât dacă eşti déjà mort . Eşti in tren cu noi toţi laolaltă , impărţind brânza şi mirosul de picioare , sau nu eşti deloc .

1 iunie

Trec pe strada . A venit vara , o altfel de vara – pe care nu o asteptam asa curind . Strada zornăie , intr-un fel nespecific civilizaţiei motorului cu explozie . Copii trec pe strada in ceea ce se vrea o paradă de 1 iunie . Poliţia a oprit circulaţia adulţilor pe bulevardul central , transformindu-l intr-un sotron fara inceput . Mă opresc preţ de citeva minute . Treaba e organizata , ca pe vremuri aproape . Trec in grupuri compacte uniformizati . Profesorii flancheaza pe margini . Nu poarta pancarde cu “Conducatorul iubit” de şoimii patriei şi pionierii cutezători - dar au un zimbet fracturat asemanator . Mişcarea nu e asa de rigidă , dar aceaşi in fond , incă nu am uitat mecanismele ei greoaie . Nu sunt veseli , şi cum ar fi altfel o gloată de puşti , strânşi cu oarece constrângere , intr-o strungă controlată de adulţi zeloşi dar nefericiti ? Sunt prea puţine râsete , şi mult mai multă incrâncenare decât ar fi cazul . Panouri cu gimnaziul cutare , cu grădiniţa cutare , unii in costume naţionale – cind naţiunea din care se hranesc , e una enormă , planetară – network society. Nu se scandează , şi asta crează mai degrabă o complicitate suspecta . Sunt marjorete cu fuste scurte care flutură alte stindarde roşii , ceva mai mici ca nişte bucheţele . Sunt câteva personaje de bâlci ori Disney , ce se vor amuzante , antrenante . Nu ştiu de ce nu(mi) sunt .E un “copy/paste” din altă lume , un “paste” de petarde şi goarne , intr-o lume tristă profund . Văd şi un car alegoric , intesat de copii in treningurile feluritelor cluburi sportive, locale – un viitor sănătos , al tinerei generaţii – la care vai , ce minunat se pricep toţi propagandiştii de la Goebbels incoace . Mutarea atenţiei unei societăţii a adulţilor mult prea bolnave catre o societate inca nenăscută a copiilor, dar vai , atât de previzibilă . Speranţa moare ultima – dar moare , nu-i aşa ?