Din putul gindiri...

Gigi Becali despre Robrt Turcescu 23.07.2012 :

"Cum sa fii colonel daca nu esti colonel ?"

5 minute

Treobuie să mă văd cu doamna M. Am redescoperit stările de tensiune ce preced întîlnirile , nu orice fel de întîlniri – ci cele pe care nu ştiu de ce , le consider „mai importante” . Toate întîlnirile sunt importante , programate sau întimplătoare – egale şi trebuie să se petreacă . Pur şi simplu – dacă nu au loc - înseamnă că aşa trebuie să fie . Am mai pus aici o cruce mare pe mormîntul vechi al hazardului . Revin – deci trebuie să mă văd cu doamna M – la şi jumate - e musai . Aşa ne-am promis la telefon . Toate întîlnirile la care subscriu – au loc la „şi jumate” – nu ştiu de ce negociez aşa – sau mi se mai dă acea jumătate .Mi se’ntîmplă şi „la fix” – dar ceva mai rar . La „şi un sfert” îmi pare vulgar . Un sfert e întotdeauna prea puţin – parcă din zgîrcenie . Iar fără un sfert şi mai jalnic – neîmplinit , trunchiat . Jumătatea e altceva . Mă sparg vocabulele domniţelor de pe sticlă „jumătatea mea” – caşicînd ne-ar lipsi ceva , am fi neîmpliniţi solo . Nu poţi fi fericit în doi sau în oricîţi dacă nu eşti în unul – în srăfundurile unicităţii – vezi bine ! Mă rog , e „şi 25” şi sunt la volan , îndreptîndu-mă ireversibil către locul stabilit . Maşina are o grămadă de butoane , leviere , pedale – menite toate să dea controlul asupra direcţiei . Tot timpul asupra unei anumite direcţii . Doar ştii unde te duci cînd şofezi , nu-i aşa ?Ai direcţie . Ca la fizică – la momentul t1 – obiectul cutare se află în punctul cutare – analiza brutală şi statică a hazardului . Singura raţiune pentru existenţa maşinilor e asta – „scurtează timpul” sau îl fură de undeva , îl comprimă . M-am săturat de secolul vitezei şi de toate consecinţele lui dezastroase . Toată lumea vrea „mai repede” .Se grăbeşte . Către ce ? Viitorul imprevizibil – ciorile de pe gard în schimbul celei din mînă – mai multul vulgar – ne înghite tot timpul . „Cum , nu aţi făcut încă planurile alea ?” – „Incă nu !” .Inţeleg . E „şi 26” . Am în faţă un microbuz oranj – reţin culoarea , niciodată marca – mărcile sunt efemere , culorile perene . Depăşesc şi am timp să văd stopul de la următoarea intersecţie cum schimbă culoarea în galben . Sau poate în oranj – din simpatie şi solidaritate cu microbuzul . O secundă există tentaţia de a accelerare , dar aud vag gemetele făpturii ce’mi sălăşluieşte pe umarul drept . Sunt consecvent principiilor de la „şi 25” aşa că frînez şi aşez liniştit maşina perpendicular pe zebră . Observ asta – oprirea – sau intrarea în altă dimensiune temporală . Nu mai sunt la „70 la oră” – acul moare undeva în stînga jos, acolo unde mor toate ceasurile . Acolo e convenţional zero , acolo e convenţional Sud . Hai poate şi unpic de Vest – că aşa’s făcute cadranele de viteză momentan. Mă gîndesc la interfeţele jocurilor – la fiolele verzi de viaţă şi albastre de mana , orizontale sau verticale – la plinul lor , la golul lor ... Sunt primul la STOP . In viaţa mea nu am prea reuşit să fiu primul la ceva anume , dar iată’mă acum ! Stau – oprit , rupt din dinamica în care tocmai mă aflam , laolaltă cu omenirea . Privesc înainte , către la un „şi 27” . Incremenirea e nefirească , aşa de nefirească încît simt nevoia impulsivă de a face ceva , de a nega nemişcarea . Bag arătătorul în gură , ca să-mi ronţăi o unghie . ce faci tu cînd nu ai ce face , cu degetul ăsta ? De pe umărul drept nu aud nimic – nici măcar de pe umărul stîng . Tăcere deplină . Intre timp , căci există între timp în continuare , microbozul oranj mă ajunge . Imi e în dreapta . Il văd pe şofer , e mai tînăr ca mine – fumeaza cu mîna scoasă lejer peste portieră . Imi zîmbeşte , nu ştiu de ce . Are dantura mai bună ca a mea . Dap, dar eu am tricou mai şmecher şi în mod singur am vocea mai melodioasă , în plus maşina e a mea. A lui e „de serviciu” – scrie ceva cu Electronix pe dînsa . A mea e doar pentru desfătare , un moft . Zîmbim unul la altul . Mă gîndesc să dăm o linie . El nu ştiu la ce se gîndeşte , dar îmi pare că n’ar refuza provocarea . Poate face dreapta ? E „si 27” şi mi se pare fair să-mi anunţ intenţiile aşa că dau clik de stînga. In maşină incepe ticăitul straniu al semnalizării – ţac-ţac . E ceva de pendul în sunetul ăsta , ceva de bombă cu ceas .Alte rîuri curg în timp ce cele vizibile par îngheţate . Mă uit în sţinga , un cîine pe trotuar – aşteaptă să se facă verde pentru pietoni sau verde pentru cîini – nu ştiu. Doamna de lîngă el nu aşteaptă, e grăbită. Imi oferă răgazul să-i constat faţa , pe care par că-s zugrăvite nenumărate preocupări . E absentă din viaţă , dar conectată la semnale . Trece pe secunda de roşu pe care o mai are , şi odată cu ea cele două turme , de pe stînga şi dreapta se întrepătrund . Primul care păşeşte antrenează mişcarea . She has tracers ,followers . Cîinele rămîne pentru verde . Se disociază gentil , de acest abuz – face parte din altă turmă, alt regn . Zîmbesc către aiurea . Se face verde pentru oameni şi cîinele trece zîmbindu-mi . Si aici nu e vorba de Pavlov . Il urmăresc pînă ce dau de zîmbetul ăstuia cu microbuzul oranj . Imi vine să deschid geamul şi să-i arunc un „Eu mă plimb de plăcere – tu nu !” E „şi 28” – ştiu asta că se face verde , pentru automobile şi rinoceri . Fac stînga , cum dădusem de înţeles tuturor „participanţilor la trafic” . Trafic de ce ? De fiinţe umane asumat , de ei înşişi . Microbuzul face dreapta – e clar , ii e frică ! Mă scurg pe bulevard în luntrea mea de fildeş , gîndind un alt rîu . Rîurile din minte , n-au nici o treabă cu rîurile din realitate . Deşi mă gîndesc că alea din minte le generează p’astea din realitate – doar că se scurg în cuvete diferite .De o parte şi de alta turme de antilope gnu aşteaptă traversarea . Aşteaptă semnul , elementul alfa care să sară primul . Aşteaptă doamna pasivă – care să le dea startul , avizul că se poate . Se poate – reflexiv şi impersonal . E „şi 29” – şi sunt unde trebuie – pe planşa hazardului aparent setat . Caut un loc de parcare . Asta uneori e o problemă şi în oraşele mici . Mai fac odată rondul într-o oarecare îngrijorare . Un golf verde dă semne că vrea să iasă . Mărcile’s efemere , culorile eterne . Iese şi la volan e o blondă , o blondă exact aşa cum am visat-o . Blonda infailibilă care-mi face cafeaua în fiecare dimineaţa . Am timp să-i văd sprîncenele şi am certitudine că nu e blondă . Asta e şi mai bine ! N’avem ce face , ne zîmbim – din motive evident diferite. Eu rămîn şi ea se duce . Opresc motorul – acul cade în Sud . E linişte . Mă uit la ceas , limba lungă e în Sud şi ea . Coincidenţă , sincronicitate ? „Social se numeşte – punctualitate” . Aud asta de pe umărul stîng , dar nu mai contează . Ajung , sunt primul . Dinou ? Aleg masa , una ceva mai izolată – dar cu vizibilitate bună . La masă sunt 4 scaune şi doar unul îmi vine bine . Stiu asta – şi mă bucur de avantajul primului venit . Mă aşez – îmi închid telefonul şi-mi opresc ceasul la şi jumătate . O văd pe doamna M apropiindu-se , ţintit ca un crucişetor . Mă ridic - schimbăm priviri , expresii şi atingeri . In faţa mea sunt două scaune . Se aşează fără ezitare pe cel care trebuie . „Aţi comandat ceva ?” . Oh Doamne , cîte am comandat , şi Tu în măreaţa-Ti bunătate mi le-ai dat pe toate ! „Nu, v-am aşteptat pe dumneavoastră !” . Zîmbeşte şi ştiu toate originile acestui zîmbet . Toate izvoarele simple şi fireşti ale fericirii . „Deci haideţi să vă spun despre ce e vorba ca să nu pierdem timpul...” Imi vine să spun ceva despre t1 , despre roşu-galben şi verde – despre cum curg rîurile din minte în contracurent , despre cum trec cîinii cînd trebuie şi oamenii cînd nu . Dar nu-mi iese decît un „Staţi liniştită – avem tot timpul !” şi aşa şi este . 

A scrie versus plagiat şi Jon Lord ,

Cîndva urmăream blogul ăsta . Mă interesa ce se întîmplă – în lumea compunerilor fără temă dată . O prietenă m-a încurajat să scriu , chiar mi-a trimis un crochiu al acestui format . Nu am nici cea mai mică convingere dacă am ceva de spus sau dacă am vreun oarecare talent în a scrie . Am altă meserie , pe care o percep mai înrudită cu matematica decît cu condeiul liber . Nu mă învinovăţesc de această ipostază – căci mi-a stat în alegere, în puterea pietonului care după ce se uită stînga-dreapta – alege momentul să treacă, cu toate riscurile şi năzuinţele înainte . Sunt ceea ce sunt – conştient şi atît ... Uneori păşesc anapoda – aflu că’i anapoda de la cei care au răbdarea să-mi vorbească , altfel mie-mi pare în determinat şi implicit corect . Fac ceea cefac , şi asta este exclusiv treaba mea , viaţa mea !

In chestia asta , înţeleasă posesiv-„viata mea” , nu am copiat nimic , de pe fiţuici sau alte forme elaborate ale imposturii . Dacă vreodată ajungeam la cursul nr.12 , din cele 24 ale unei sesiuni – în noaptea dinaintea examenului – renunţam să mă prezint . Niciodată din teama că am să pic sau din somnul implicit al nepăsării . Mai degrabă din ruşinea de a lua – dintr-un hazard al subiectelor . Una peste alta - ambele ipostaze sunt de căcat – de un mare căcat . Examenele pe care le dăm sunt doar nişte abordări formale , ale unor teorii care nici măcar nu mai au pricipiu la bază . Gnozele moderne nu au fundament , nu sunt ştiinţe ale naturii – ci mai degrabă speculaţii sociologice . Răspunsul la întrebarea „cine suntem?” îşi găseşte labilitatea în procente .

Ce sens are să aştepţi 5 ani , pentru o diplomă – dacă nu nici o căutare în zona subiectului ? Am zis mai demult – cunosc medici care-şi urăsc pacienţii , profesori care şi-ar mitralia clasa , avocaţi care nu răspund la telefoanele clienţilor şi vai arhitecţi care urăsc profund planeta Pămînt , caşicînd ar fi duşmănoasă cu exerciţiile lor atît de exuberante şi atît de artificiale ....

A copia – aproape că e un gest mecanic , guvernat indiscutabil de frică şi în acelaşi timp de avariţie . De a avea ceva care nu-ţi aparţine intrinsec – o notă , o comparaţie , un titlu ! Făra îndoială a plagia – este perfect sinonim cu a fura .

Azinoapte am văzut un show in memoriam – din păcate o parte din oamenii de care mă leagă un ombilic fac asta cînd au chef – în cazul ăsta Mr.Jon Fucking Lord... La un moment dat gagiu’ era pe scenă – nălbit şi decent – prezentînd piesa pe care avea să o cînte – sincer şi sect , cum îi stă bine –„Soldier of Fortune” . Zice „O compoziţie Blackmore-Coverdale care mi-ar fi plăcut să fie a mea ...” . Mi-am băgat o ţigare în gură şi m-am uitat cum cîntă bătrînul clăpar ( acu’ aflat în excursia ireversibilă) . Sigur că a fost Deep , Extremly Deep Purple – sigur că „Soldier of Fortune” nu-i a lui , dar uită-te cum o cîntă – ca şi cînd i-ar înflori din degete ... Nu-i a lui , dar pare a fi cu el . RIP

Cum ajungi să nu mai ţii cu nimeni ...

Eram mic şi mă jucam . Tineam întotdeauna cu cineva . Intre indieni şi cauboi ţineam cu indienii . Intre daci şi romani – ţineam cu dacii , iar în joaca de-a WW2 – întotdeauna cu nemţii , cît de imoral ar părea la prima vedere . A „ţine cu cineva” presupune un anume nivel de empatie , n’are nici o treabă cu „partizaniatul” care presupune un oarecare militantism , generat de o ideologie (mental – deci nul pentru mine) . De la o vreme încoace constat că nu mai ţin cu nimeni . Alarmant ?! Duminică noaptea – m’a prins la o nuntă . La un moment dat jumate din partea bărbătească a părăsit sala de valţ – bulucindu-se în alveolele cu plasme . M-am dus şi io – odată cu valu’ – dintr-o cauză gregară probabil , plus că nu mai aveam cu cine face conversaţie . Am înţeles că juca Spania cu Italia . Fotbal ? Da . Finala europeană ? Da . Aha . Am comentat ceva fără conţinut – ca să par d’acolo . 1-0 – chiote , cîţiva se ridică în picioare cu pumnu’n sus , alţi cîţiva îşi freacă barba consternaţi . E clar – unii ţin cu aia în roşu , alţii cu ăia în albastru . Nasol moment, întrucît nu ţin cu nimeni . Incerc să mă orientez . Pare aproape un „must” să ţii cu unii – „ai noştri contra ai lor ! Hai băieţii !!” . Care băieţi ? Orice aş spune , orice emoticon , ar fi total fals . Mă uit în cupa în care port nişte cabernet si hotărăsc să tac , mă pierd în mine aşteptînd . Ce ? Să’ncep să ţin cu unii ! Să mă observ în această situaţie . Răstimp găsesc un zîmbet , care nu ştiu de unde mi se aşterne pe faţă . Asta se poate interpreta , că’s oarecum mulţumit – deci ţin cu caravelele regelui . 2-0 – dinou miscare , învolvurare , sentimente , aclamaţii , băţăi din pame şi alte forme de manifestare a ororii ori bucuriei . Mai pun nişte cabernet . Mă uit în oglinda din baie – şi-mi pare că încep să ţin cu Italia . Sunt la pămînt , terminaţi , în corzi , în crize – nu leagă două pase . Incepe să mă distreze gîndul că ţin cu năpăstuiţii , cu naufragiaţii , cu ăia în nevoie – cu dacii , indienii şi nemţii laolaltă , cu toţi perdanţii marilor bătălii. Cu ăia pe care istoria i’a înregistrat ca bravi dar fără speranţe ... E din milă chestia asta ?! Habar n-am ! Tocmai cînd începe să mă intereseze meciul – să construiesc un crez – decid să ies în gradina localului . O vreme fac conversaţie cu nişte doamne . Sunt atent ce spun şi nu-mi scapă momentul în care realizez că m-am pilit . 3-0, 4-0 ! Italienii şi milioanele lor de fani sunt numai lacrimi ! Constat că nu pot împărtăşi tristeţea asta !Un prieten iese zîmbitor şi lansează o frază care se vrea invitaţională pentru o dezbatere a patimilor . „Ai văzut ce le-au făcut ?” . Imi vine să spun că am radio – n’am văzut , însă am stat cu aparatu deschis . Am prins unde , bucăţi , semnale, mugete herţiene – din care am alcătuit un surogat de realitate , o impresie lipsită de sentimentalitate , pe care nu o pot exprima . E aşa de grav să nu ţii cu nimeni ? Nici măcar în cazuri d’astea de combat „face to face” – unu la unu ? E aşa de greu de diseminat „ăla bunu’” de ăla „rau’” , ai noştri de ai lor ? Mut discuţia într-o zonă mai la’ndemînă mie – „despre femei şi misteriosul lor rost” .Mi-e mai aproape subiectu’ , în zona asta am păreri , pasiuni şi impresii de călătorie . Mă prinde vinerea asta cu televizoru’ deschis pe posturi de ştiri . Il „ard pe Băsescu !” Cine ? Aia buni ! Adevărul e că dintre Băsescu şi Crin , cu ultimu’ aş iesi la o bere - aşteptîndu-mă să flecăresc cu plăcere , în afara oricărei conspiraţii . Aş iesi şi cu Băsescu , da’ aş fi atent la buzunare, la privirea piezişe şi aş avea îndoieli că plăteşte nota – măcar partea lui . De ce nu-mi place Băsescu ? Incerc să găsesc un răspuns decent . Că e prea alfa , că ştie cum cum se mişcă valu’ de oameni , că e oportunist şi-i place puterea de moare ! Despre sufletul lui nu ştiu mare lucru , ambiguu . Exersează stării contrarii – dezamăgiri de tată neînţeles de fii , extazuri rînjite de crupier care ştie cartea cîştigătoare . Tara nu’l prea mai vrea şi Ponta&Co ştiu asta foarte bine . Nuşh’ cît mai are în sondaje , nuşh’ cît „schimbarea sistemului” pe care a cîştigat scaunul , nu lucrează acum împotriva lui ! In meciurile din campionatul trecut , ţineam clar cu chalangeru’ lui – Călin . Era tot un fel de simpatie , simţeam că are nevoie de asta – că ograda îi e călcată în picioare – de „preşedintele jucator” . Nevoia lui Băsescu de duşmani puternici, infami şi adesea iluzorii – e benzina cu care-i merge tricicleta politică . „Daţi-mi capitala şi daţi-mi şi consiliu’ „ – „căpitanu care mînă Biruinţa pe mări potrivnice” – „mogulii cu interese oculte-financiare” , „de ce le e frică , d’aia nu scapă – hai la referendum !” „Să ne luăm ţara’napoi !”. In general profilul rgelui Leonidas , care cu pieptul gol – zdrobeşte valurile de atacatori-invadatori – fie ei şi compatrioţi . Pe undeva acum l-am văzut ca pe Bute-n corzi , ăştea (duşmanii) ştiu că ţine la pumni , însă exact asta fac - nu-i dau timp – să se redreseze ,să se victimizeze , să ia aer şi să orchestreze „portretul duşmanului colectiv” . Fără acest „duşman” naţional e pierdut , n’are vînt în pînze . Imi torn un pahar de cabernet şi la 2-0 aştept să încep să ţin cu el !