Cioara forjata

De ceva vreme lucrez in provincie . Aerul e ceva mai curat , zgomotul de fond al ambientului mai moale , culorile mai vii , urbanul mai puţin prezent – peste astea există un verde de fundal dominant , insă subtil dacă eşti indigen, aproape imperceptibil . Dacă aş fi druid de profesie , in acest loc binecuvântat , mi-aş putea incepe dimineaţile cu coşul sub braţ – căutând in pădure , rădăcini , ciuperci ori elitre azurii . Dar n-a fost să fie aşa .

Dimineţile mele incep pe buza ceştii de cafea , intr-o curte excesiv betonată şi temeinic imprejmuită , cu un tricotaj descurajant de lănci din fier forjat . Uneori in peregrinările mele vizuale , incerc să dau sens , să găsesc forme stilizate ori inţelesuri acestui gard – mai ales la ora cafelelor . Asta e una din păcălelile perpetue , in care mai pic din cind in cind – gardul ăla nu are altă semnificaţie decit „al meu e pină aici” , iar d’aici incolo....wildness . Imprejmuirea e prima formă de exercitare a dreptului vremelnic de proprietate , nothing more.

Din cind in cind , intilnesc cite un client care are o casă de căcat şi brusc vrea un gard „special” , „care să pună in evidenţă...” , care să’nsemne ceva , să aibă ceva , viaţă proprie eventual ori raţiune apriori de-a fi .„Cum am văzut eu in Franţa , aţi fost?” . „Nu , nu am fost , in Franţa dumneavoastră.”

Gardurile nu au nimic invitaţional , ba chiar din contră – sunt nişte obstacole , aproape cu scop defensiv-militar . Dacă mai pui pe poartă eventual „Atenţie garaj” ori „Atenţie ciine rău” extinzi zona de protecţie a gardului la câţiva metri , pe trotuar – provocind ingrijorare ori panică , automobiliştilor şi pietonilor deopotrivă . Gardurile sunt până la urmă nepoatele mai transparente şi mai ieftine ale zidurilor medievale , limitele vizibile ale fortificaţiei „Eu” . Din această stranie dorinţă de securitate , in spatele gardului găseşti doar insingurarea , izolarea şi alienarea . Insă precum ştii draga mea , toate acestea sunt forme inversate de a spune „Eu”.

Am observat , acum ceva vreme , un fel de „renaştere” a gardului in plan estetic . A devenit mai important , mai vizibil , mai prezent , mai preţios sau barem mai scump . Termenul „Fier forjat” a căpătat modernitate, cu toată miasma sa desuetă de potcovar . Toţi armurierii contemporani au pus mâna pe ciocane şi au bătut cu harnicie lăncile secolului XXI . Insă de-a lungul timpului au uitat arta legării zalelor , din aproape in aproape , aşa că le-au sudat mitocăneşte şi autogen . Peste sudura asta au indoit o tablă , pentru a’şi masca butaforia – adăugind un selfsuficient „cum se face” . După care intreaga inginerie se vopseşte cu un email negru şi toată lumea e mulţumită .

„Auzi dar nu e prea transparent ?” . Mă uit la el , mă uit la gard şi iar mă uit la el . „Este” zic . „Pei aşa trece lumea şi mă vede’n curte – ce mă fac ?” . Din asta nu reţin decit disparat : „trece lumea” „transparent” şi „ce mă fac ?” . Mă gândesc acum cum să ortografiez „lumea” , poate „Lumea” ar fi mai bine . Pentru acest ipochimen , „Lumea” e ceva duşmănos , răutăcios şi invers , nici măcar un dat de temă . El vrea ca această „Lume” să nu-l vadă , să aibă confortul intimităţii in afara a tot ce mişcă. Intr-o bună zi il va avea , dar ziua aceea nu va fi bună deloc pentru el. Acelaşi armurier priceput la toate vine cu soluţia salvatoare . „Facem frumos , punem nişte panouri de policarbonat , agăţate cu sârmă in spate” . Explic clientului meu termenii „agăţate”„facem frumos” , „policarbonat” şi el pare satisfăcut pe deplin . Stăpinul domeniului şi castelului , imi numără in pălmuţă arvuna şi „totul este iluminat” , intr-o perfectă armonie cu Universul , numit peiorativ şi „Lumea” . Imi plac din ce in ce mai mult cuvintele : „lumeasc” „firesc” „natural” , in ciuda faptului ca lumea , firea şi natura nu’s aşa de populare.

Din ţigarea asta mă scoate un ţipăt familiar de pasăre „crau” . Ridic ochii din astfaltul curţii , peste ascuţişurile gardului şi văd cioara cu pricina . Pentru ea gardul n-are nici o dimensiune , nu presupune nici o „limitare” . Deşi dacă s-ar aşeza ar deveni brusc „cioara de pe gard” tot timpul mai preţuită decit surata sa „vrabia din mână” . Insă nu se aşează pe gard , mai croncane odată şi pune frână superb pe un coş de fum , altă relicvă din vremea industrializării timpurii . A fost cea mai frumoasă aterizare pe care am văzut’o vreodată . Zbura rapid şi in dreptul coşului brusc a intors aripile vertical , flapsuri - simultan a scos trenul de aterizare cu gheare ascuţite, amuţindu-şi zborul. In secunda doi a pliat aripile , elegant ca un frac . M-a privit pe mine , acolo jos , mic şi neputincios , inchis in ţarcul meu artistic şi m-a luat la şto indubitabil . Pentru păsări gardurile nu există , insă in inventivitatea noastră proverbială am născocit coliviile .

In care se arata cine e Jupiter si cu cine s'a'nsurat el .....

Sa traiasca arhitectul !

Pe strada Toamnei unde,
Pomii-şi scuturau povara,
Locuia o cuconiţă
Blondă şi frumoasă -Clara!

Avea trup de crin şi gura
Roşie ca o muşcată;
Sînii - două crizanteme
Şi...era şi măritată!

Soţul ei - Avram Barbulea -
Voiajor prin toată ţara,
Pleca luni de dimineaţă
Şi venea sîmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,
Clara dulce, drăgăstoasă
Marţi şi joi - să se distreze -
Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,
Mă-mbătam de glasul ei,
Ne spuneam poveşti, şi-n urmă
Petreceam ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele
Îi fusese scris să şadă,
Avea dou-apartamente
Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai o scară
Care-aşa - din construire -
Nu avea altă intrare,
Nu avea altă ieşire.

Iar alături, stătea Sprinţa
Cu bărbatul - Haim Nane,
Care-avea tot astfel casa
Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni; numai scara
Luminată de un bec.
Mă ştia cînd vin la Clara,
Mai ales ştia cînd plec.

Vremea-şi împletea cununa,
Şi destinul priveghea
Să gustăm din fericirea
Dragostei - şi eu şi ea!

Da-ntr-o noapte violentă,
Cînd cu draga mă...distram
Se-auziră paşi pe scară,
Şi ea-mi spune: - Vine-Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,
Vinovat ca un borfaş
Şi deschid în grabă uşa
Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai
De la jertfă pe Isac,
Fă şi-acuma o minune
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Şi-ntr-o clipă sînt alături,
În balconul celălalt.

Situaţia e gravă;
Simt în creier un ciclon!
Ce mă fac dacă vecinul
Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă!
Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o luptă
Şi pe viaţă, şi pe moarte!

Şi de-odată se deschide
Uşa-ntr-un moment fatal,
Şi-n chenarul ei apare...
Soţul Clarei, personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută
Nici o şoaptă nu îndrugă!
Şi ridic în semn de spaimă
Braţele, în semn de rugă...

Pe cînd el, văzîndu-mi halul,
Ca să-mi cruţe umilinţa,
A dedus fară-ndoială
Că am fost surprins la...Sprinţa.

Şi înţelegînd din semne
Că-i cer mila ca un prost,
Mi-a dat mîna să sar iarăşi
În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grijă uşa,
Nici un zvon să n-o alarme
Şi, cu patos i-a spus Clarei,
Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,
Cum că Sprinţa-i o stricată?
Uite de-unde are blana -
Skong - cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragă
Şi iţi jur pe Dumnezeu
Că n-o să ne ştie nimeni.
Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mînă vesel,
Iară eu priveam cuminte,
Trupul Clarei strîns în braţe
Cu o oră înainte.

Şi cînd m-am văzut în stradă
M-am rugat, c-aşa mi-e firea,
Să trăiască arhitectul
Care-a construit clădirea!

Fiindcă ce făceam eu dacă
Mă păştea un ghinion,
Şi această casa-a Clarei
Avea numai un balcon?!

G.Topirceanu
PS.Io nu fac balcoane din principiu , insa promit sa-mi revizuiesc atitudinea :)

Cum sa nu scrii despre Amy Winehouse ,

Ea cânta un amestec de jazz , soul şi rhithm&blues – iar eu nu mai frecventez demult oameni şi locuri care sună’n metrica asta .

Nu am ascultat niciodata un album d’al ei d’a’capo .(se subânţelege din asta ca nu am scos nici un franc de la caraiman pe coperţile ei) . Cu toate astea azi am gasit 50 de bani pentru o lumânare .

La zapp’urile pe MTV nu m-am oprit niciodata la vreo producţie de-a ei .

Niciodata nu m-am imaginat cu dinsa , singurei intre 4 pereti (ceea ce cu Gwen Stefani sau Emilie Autumn mi s-a mai intimplat) . Cu toate astea , acum constat că avea picioare frumoase şi sâni mici – care la ora la care scriu trebuie că au intrat in descompunere . E cald şi plin de bacterii spiralate şi la Londra .

Am privit cu suspiciune machiajul puternic si tinutele ei , oarecum de vampa . Nu-i ştiu biografia – nici aia bună , nici aia rea . Oricum , mai tot timpul – imaginea artistului e in bucătăria impresarilor , aşa că nu o pot acuza de prost gust . In felul ăsta a ştiut ea să se vânda .

Tatuajele ei mi-au părut anapoda , ieftine sau amplasate prost , facute d’a’mboulea la beţia ei sau a ăluia cu acu’ , insă erau pe pielea ei .

Coafura era prea umflată şi probabil cu nenumarate meşe , semănând cu multe tufe de aiurea . In schimb vocea aia contraalto , e uşor de ginit şi pentru ultimu’ afon .

Intimplator intr-o circiuma am vazut-o cintind Back to Black – care mi-a placut tare . Când spun că mi-a plăcut tare , incerc să identific partea din mine , scula care a vibrat la unison cu piesa asta . Stiu care şi d’aia scriu cu ea (cu scula aia)

Sâmbătă am văzut pe burtiera unei televiziuni de ştiri – că s-a hotărât să nu mai fie – cică 27 ,fatal , overdose . Asta după ce fusese călcată in picioare de lumea serioasă de pe intreg mapamodu’ . Nah , că le-a intors curu’ definitiv . Moartea ei poate fi explicată de orice psiholog amator, specializat in staruri , ocazie cu care va face şi el de’o pâine pe seama cadavrului ei. Ce nu’mi explic eu , e sentimentul ciudat , ca şi când mi-ar lipsi – mie , care “n-am nici o gară cu ea” . RIP

voci

Obişnuiesc să-mi iau ţigări de la Gallo Nero . Asta pentru faptul că ,la “umbreluţe”, nu au decât lights , iar când fumez o fac serios – no more fucking lights. Am ieşit pe uşa restaurantului , desfăcând banderola şi capişonul poleit al pachetului de Camel – rutină clasică pentru orice fumător . Uneori mă amuză toate stereotipiile şi automatismele mele , toate micile rahaturi pe care le-am făcut de mii de ori, până au fost gravate ireversibil pe cortex . Imi place să comit chestii fără a le procesa deloc şi am descoperit această placere recent. Asta cred eu că le conferă o oarecare autenticitate şi vibraţie proprie .Probabil ca venind din nicaieri , sau nevenind dintr-o locaţie identificabilă la nivel de biţi , imi place să cred că vin din mine . Premeditarea actiunilor are ceva diabolic , a te lasa pe valul inconştienţei imi pare a fi adeseori Soluţia.

Pe terasă , oameni la mese , au chipuri pe care nu le văd , doar sunt conştient că sunt acolo , sorbindu-şi lichidele matinale . Uneori mi se pare interesant să văd ansamblul , compoziţia globală , deşi asta seamănă de cele mai multe ori cu a nu vedea nimic – a te abandona fără ieşire in marea semnelor fără semnificaţie .”Tărani odihnindu-se” e mai mult o stare generală , decit 6 personaje trintite anapoda pe pajişte . Alteori din polifonii , extrag numai vioara şi atunci, instinctiv, imi plec capul pe partea stângă .

Sunt vreo 36 de grade , după cum aflu de la radio – oamenii continuă să măsoare in neştire temperatura mediului ambient , fără a fi in ambianţă cu nimic . In fine , dincolo de orice formulare meteorologică , e cald – infernal de cald , asta dacă imaginăm iadul ca o sală a cazanelor subterană in care dincolo de mugetele supliciului , domnesc aburi fierbinţi. Căldura asta prezentă difuzează aerian printre mese , făcând sunetele să clocotească intr-o supă haotică . Glasurile se amestecă , se intrepătrund sau se completează , intr-un zgomot de fond – pe care am invăţat recent să-l disociez . Sunt distrat , imi spun.

In nebunia brauniană a vocilor, brusc disting una clară . Oh Doamne , vocea asta o ştiu demult şi nu ştiu de ce cred că inseamnă mult pentru mine . Imi place , iar dincolo de această plăcere imi rearanjează fragila dar minunata mea structură internă . Toate moleculele-mi spiralate se rotesc şi se intrepătrund in geometrii de neânţeles dar sublime . Trag aer adânc pe nări şi expir involuntar pe gură , lăsând vocea să mă pătrundă şi să mă străbată ca pe un mediu acustic .Totul e Rezonanţă . Creşte in mine ca intr-un uter .

Incă nu am nici curajul , nici curiozitatea de a privi Originea acestui glas feminin , dulce , uşor graseiat . Las sunetele astea să sape in mine 20 de ani , pentru a se reintâlni cu ele insele sau cu amintirea lor . Imi e cald , altfel de cald – imi e cald inăuntru … Cit a durat clipa asta ? Cit I’am dat voie , până cind amfore interne de chihlimbar se vor fi umplut de trânsa . Imi ridic privirea răpusă de pe jos , cu zâmbetu-mi prostesc cu tot . Ochii mei sunt in ochi ei – intr-o mare mirare . Trintesc un “sarut-mâna” fără sonor , ca’n piaţă . O vreme mă studiază confuz intrucâtva , dar imi zâmbeşte . S-a schimbat mult insă ochii sunt lafel , şi din spatele lor , curge aceaşi apă nerostită .“Trebuie că eşti P….” – spune - iar faţa I se luminează . Eu mă gudur ca un maidanez adoptat “Mulţumesc Doamnă …” iar in sinea-mi “trebuie că sunt P , sau vocea lui ….”

PS Ii datorez acestei doamne ,acestei voci , mare parte din cunoaşterea acestei limbi in care scriu .

Defragmentare

Nu am mai scris de ceva vreme . Nu am avut timp – imi revine spontan ca o scuză de elev cu tema nefăcută. Nu am avut chef – vocea interioară a leneşului din mine . Nu am avut de ce , motive ori revolte anapoda – asta pare a fi vocea raţiunii . Ea ar trebui să tacă , intrucât e singura care ştie că nu dau doi bani pe ea . Dar nu va face asta , caci am obişnuit-o să vorbească tot timpul neintrebată , sa aibă păreri despre absolute orice şi oricine . Să catalogheze şi să clasifice şi mai presus de orice , să numească această rutină specifica de computer – Cunoaştere .

Lucruri s-au intimplat , multe şi felurite – greu de pus intr-o ordine , intr-un raport scris – pentru că nu exista această intenţie de justificare. Orice “dare de seamă” , e inutilă şi atinsă de aripa neagră a motivării , deşi adeseori e piesa principal pe care o studiază orice director cu pretenţii de manager . Lor le plac desenele analitice , situaţiile de lucrări funcţie de costuri şi multe alte grafice abjecte , in care linearitatea temporală e de cele mai multe ori abscisa . Până şi intimplarile din viaţa mea , ar putea căpăta o astfel de reprezentare .Incerc exerciţiul facil de a le vizualiza , bucăţele de mozaic, unele lingă altele – incercind să insemne ceva sau nimic pur şi simplu . La sfârşit simt nevoia să dau un titlu acestei compoziţii stranii , negasind nimic inspirit ori răsunător – am sa o numesc trivial “viaţa mea” .

Pe vremuri cind mă interesau performanţele calculatorului meu , făceam săptăminal defragmentări de hard . Stiu ca o vreme priveam fascinat pătrăţele in toate culorile , care se mişcau anapoda pe rinduri successive , guvernate de principiul rearanjării - optimizarii .Mişcarea asta le făcea să pară vii , elemente ale unui organism aflat in autoreglare. Intr-un final vedeam stratificări ordonate , şiruri albastre , siruri verzi ori roşii – o histograma cu inţeles propriu “I’m ready , big daddy !”. Procesul de defragmentare era gata . Asta dura mult şi vazind eu aşa minunăţie de bibliotecă de clustere , bine rânduită – se instala un fel de relaxare . Cred că in fond această relaxare , indubitabil a mea , făcea calculatorul să meargă ceva mai bine câteva zile – sau să mi se pară asta. Acum nu mai fac “defragmentări” , nu mai interpretez histograme ale calculatorului despre propria lui minte , despre vraiştea sa internă. Nu ştiu de ce – nu mă mai interesează performanţele – nu mă mai interesează răspunsul contra timp . Toate răspunsurile , toate impulsurile şi in general tot ce e vibraţie ori mişcare sunt atemporale , ba mai rău – sunt şi atât .

L-am văzut pe Bute boxând . Am văzut căderea intempestivă a lui Mendy . Nu am inţeles nimic din pumnul ăla – nici măcar Mendy nu a inţeles . Lucian a schiţat o mirare veselă copilărească către sală , cu datul din umeri de rigoare . Ala rău , “franţuzu” era la podea şi publicu in picioare urlind – după citeva secunde de buimăceală colectivă . Asta e tot ce contează . Sigur pentru cine vrea “analize” , “procesul etapei “ , ori explicaţii ştiinţifice ale croşeului dat peste ureche – se pot prezenta grafice suprapuse, cu pulsul şi activitatea cerebrală a boxerilor . La Mendy va fi o râpă cu o pantă foarte abruptă– numită tehnic colaps or K.O.