Cum se sfârşeşte o căutare ,

Azi de dimineaţă mi’am amintit zilele seci in care cutreieram Azerothul , cu lumina stinsă , călare . In mina dreaptă ţineam hăţurile şi’n stinga scrumiera . Era mult intuneric acolo , chiar dacă pe cer erau două-trei luni dintre care una imensă de sticlă şi singe . Era un rahat de achivment care presupunea explorarea intregii lumi , tuturor tărimurilor . Faceam asta constincios – cum niciodata in viata mea de elev nu mi’am făcut temele . Bifam fiecare punct de pe hartă care trebuia atins – asa cum niciodată nu am bifat taskurile de la job . Aveam o preocupare intr-o lume lafel de virtuală ca şi aceasta , intr-o lume pe care o imaginam fără resentimente şi regrete . Am perceput pasiunea asta ca pe o fugă , cum fugi negative sunt toate pasiunile .

Era o lume in care orideciteori „mureai” , porneai sub formă de „shadow spirit” pe cararea anevoioasă care făcea legătura intre cimitir şi hoit , pentru a te intrupa . La prima moarte , asta mi s-a parut inspăimintător , după aia m’am obişnuit . Obişnuinţa e intotdeauna un act de laşitate . Am murit de mii de ori şi tot de atitea ori am reinviat . Citeodată tastam „pls ress me” şi cite un player mai de treabă mă reanima . „Ridică’te şi umblă !” . De cite ori ai făcut asta pentru mine ? Mi te amintesc spunându’mi , „micul meu Phoenix , poţi asta şi singur – o faci in fiecare zi a vieţii tale !” . Renaşterea e un exerciţiu plictisitor , şi de cele mai multe ori presupune refacerea unei bune părţi din traseul bine ştiut . Până unde ? Până in punctul in care ai aflat postum că ai comis-o – fatala . e un „ah!” cu botu’n sus , intotdeauna iţi iese pe gură deşi babele susţin că prin creştetul capului . Se gaseşte atunci intotdeauna o oglinjoară intr-o poşetă care sa-ţi fie virită sub nas . „S-a dus ...”Reluăm de la prima pauză , zice dirijorul... de la cadru 14 (imi place numărul 14 căci deobicei acolo mi se rupe’n)

Acelaşi ris sincer fără motiv logic al sugarului , aceaşi budincă făcută de bunică’mea , fără prafuri de sinteză , aceleaşi poveşti ale bunicului meu de pe front , unde n’a fost niciodată . Aceeaşi iarnă lungă cu ciorapi de lină puşi la uscat pe sobă , aceeaşi primăvară scandalos de frumoasă , de care niciodată nu am avut timp să mă bucur , aceeaşi vară confundată pină la identificare cu vacanţa şi intr-o inchidere magistral-circulară toamna finală , care’ţi face praf toate simţurile . Frunzişul ăla atit de putred al lui noiembrie , ascunde intodeauna fermenţii lui martie , lăsaţi la congelat peste iarnă .Toate astea se repetă pină-ţi regaseşti hoitul . Intilnirea intre cadavru şi fumul călător e interesantă intotdeauna . Te vezi cum zaci , pe spate cu gitul rupt . Si vazindu-te conştient nu poţi afirma decit „Acela ce zace’n nesimţire nu sunt eu ...” . „De ce nu ai tetieră la scaun , eu ţi’am spus ..?” . Acu’ trebuie sa-ţi placă unpic şi hoitu , chiar dacă nu te identifici cu el . Trebuie să’ţi placă unpic şi animalul pe care’l călăreşti pe dinăuntru , chiar dacă nu e foarte la modă , chiar dacă nu are virsta ori aliura care ai vrea . Cine „ar vrea” insă te intrebi ? Nemulţumirea – este o vietate pe care o creştem in fiecare zi , din ce in ce mai bine – pină atinge forme de neimaginat , o pasăre fioroasă , inalţindu’se pină la cer pentru o contestaţie finală la Marea Poartă a Creaţiei . „Eu nu mai pot in felul ăsta Doamne !...” , care fel şi mai presus care eu ?

Dap in Azeroth ai dreptul la cite restarturi vrei . Defapt nici măcar nu „ai dreptul” , e o stare de fapt – asta se intimplă automat din program după fiecare fiasco . Viaţa are intotdeauna o perseverenţă iraţională . Te scoli doar pentru a pune mina pe spadă dinou , impotriva unei alte spade care te’a culcat . Reluăm de la pauza 2 – zice acelaşi dirijor .

In lumea aia imaginară mai era o chestie haioasă cu care aş putea face o paralelă infantilă . După ce făceai 100 de questuri intr-o zonă , nu mai puteai avansa in level in acel loc , toate jivinele care la inceput te sfisiau deveneau ursuleţi de pluş .”Nu se mai puneau” , nu mai reprezentau o ameninţare şi nici tu pentru ele . Sălbăticia devenea neutră , gentilă aş spune . Era un „cara’te !” pe care acea natură imaginară ţi-l spunea fără menajamente . „In zona asta , nimic nu mai e nou pentru tine , nu mai ai nimic de invăţat aici ...!” . Aud asta chiar acum , in acest birou şi o ştiu foarte bine , insă mă mai joc o vreme cu oarece nostalgie cu ursuleţii de pluş .

netext

Il chema Eccebar şi era proprietarul de drept al vasului Arqeuro de Pescado . Purta camasi fine de matase , despre care Javier sustinea ca’s aduse de un contrabandist marocan tocmai din Port-au-Prince . In fapt Javier cumparase vreo doua pe o nimica toata de la Salvador Antunes , iar acesta din urma voia sa scape de ele pentru ca erau „haine de morti” precum spunea . Eccebar avea obrajii brăzdaţi de craterele inconfundabile ale vărasatului de vint . Făcea insă din asta un act de mândrie , povestea atunci oricărui voia să-l asculte că aceasta fusese prima sa intâlnire cu moartea – la virsta de numai doi ani . Mătuşa sa , din partea tatălui – Dona Imelda spunea că doar o minune cerească ii salvase nepotul .
M’am distrat scriind frazele astea ,care par d'acolo - in afara conştiinţei că ele reprezintă un inceput . Cine vrea poate adăuga orice tricotaj 

hainele fac omu' - indubitabil

Aici am un dulap mic şi greu din lemn de stejar , cu 3 etajere – din care hainele mele ocupă nivelul 3 . Toată studenţia mi-am petrecut-o intr-un demisol , după - am cumpărat un apartament la parterul unui bloc din Giuleşti . In această viaţă urc nivelele , incet dar sigur , nesărind niciodată cite două trepte . Probabil patul meu de moarte deja mobilează o mansardă a unei case cu un singur etaj, incă neştiută . Am rău de inălţime , sau imi amintesc că aveam – e ceva vreme de cind nu m-am mai apropiat de fiorul unei placi fără parapet . De la doi incolo e sus pentru mine .Totdeauna imi vine să sar – fără argument ori explicaţie . Ma amintesc pe la 20 de ani la etajul 9 al unui hotel in decembrie , in balcon cu o blonda fără cusur . Imi amintesc fiorul de nedescris , contopirea dorintelor de’ai spune că o iubesc , petrecută peste setea de’a’mi da drumul gravitational şi ireversibil . Era un fel de beznă cu intuiţii alburii – dincolo de care se putea afla orice . Nu am sarit in seara aceea deşi aveam aripile la mine .Dar despre asta am mai vorbit . Imi place momentul de incertitudine din faţa dulapului . Cu ce mă imbrac ? Clipa asta se’ntâmplă in fiecare dimineaţă . Cred că e defapt o marcă proprie a dimineţii , precum adjectivul substantivului . Are mare legatură cu dispoziţia , cu părerea pe care deja o am despre această zi care inca n’a inceput . E o perpetuă creere a asteptărilor , ca sa nu le zic dorinţe ori trebuinţe . Dacă te duci la peste e musai să fii verzui şi cu cisme de cauciuc , dacă pleci la dame , tre sa’ţi pui straiele de cocoş , contează şi parfumul şi dincolo de asta arma letala a seducţiei „self confidence„ . Dacă te duci la muncă trebuie să pari serios , in spiritul organizaţiei pe care o reprezinţi . Cind te imbraci cum vrei tu ? Atunci cind nu pleci nicaieri , sau nu esti aşteptat niciunde – in singurătate . Ai văzut cum se imbracă pensionarii , mai ales cei rămaşi văduvi ? Sunt atât de pregnante ţinutele singurătăţii , incât urlă pe străzi in locul tăcerii lor pierdute . R mi-a spus inainte sa plec din Bucureşti : „Nu-ţi lua haine de toamnă la tine , căci ai să te’ntorci până’n septembrie .” Stiu că aşa este . Sunt deja pe drumul familiar al intoarcerii – exerciţiul meu de aici s-a incheiat – fără vreo concluzie intelectuală . S-a instalat doar momentul liniştit al finalizării , intotdeauna cind nu mai e nimic de făcut – urmează domnia liniştii . Liniştea este sfârşitul oricărei acţiuni , oricărei frămintări fizice ori intelectuale . Toate se nasc din linişte şi după multă larmă inutilă , sfârşesc in linişte . Liniştea ce urmează focul unui lunetist , e semn că o oarecare poveste s’a’ncheiat in momentul ala , vijiiturile si tiuiturile din cap incetează . Cind termini o anumită treabă ai destule semnale ca să ştii ca nu ţi-a mai rămas nimic de făcut in acel loc . Unul dintre ele este plictiseala , altul este fervoarea cu care iţi ascuţi creionul pentru un desen nou – un desen cu alte date de temă. Am văzut multe filme care s-au sfârşit in mine cu mult inaintea apariţiei genericelor .M’am ridicat cind lumea era incă incordată , focalizind centrul unei pinze – care inainte de stigerea luminilor e alba şi - vai surpriză ! - la aprinderea luminilor e tot albă . Ce se’ntimplă intre alburile astea ? Totul . D’aia nimic n’are conţinut – din moment ce incepe intr-un fel de la zero şi sfirşeşte in acelasi fel – la zero . „Totul sau nimic ....!” zice dealerul scuturind paharul de zaruri . „Eşti nebun zic , miza’i aceeaşi ....” Cu ce să mă imbrac ? Nu am multe opţiuni . Am două perechi de pantaloni – dintre care unii de scandal – rupţi atât de bărbăteşte intre picioare .Câteva tricouri prea colorate , pentru jobul serios de conformist pe care-l am – aşa că le port noaptea in somn , când nu am hârtii de semnat . Noaptea semnez planşe colorate cu geometrii confuze, faţade din turtă dulce impodobite cu mii de buze peste ferestre , poduri spiralate ale caror capete nu se vad niciodată . Noaptea este timpul ideal pentru prefăcătorii de orice fel , unele dintre ele se cheamă vise . Imi amintesc cind ne jucam şi tu’mi propuneai tot timpul „hai să ne prefacem că suntem fericiţi „ Tăceam , şi tu adăugai atunci „...oricum nu ne’ar vede nimeni...” . Fericirea altora e destestabilă dacă nu chiar scandaloasă . „Dom’le de ce rizi atita , esti iresponsabil ?” zice vecinul de la 4 , responsabil cu deratizarea polifonică .Intr-un tirziu acceptam să ne prefacem . Nimeni insă nu ştie asta , pentru că nimeni nu-mi recunoaşte numele din somn . Nu e scris in nici un tabel de avizier , nici măcar eu nu am curaj sa-l şoptesc . Eu , singurul care il cunosc , singurul care mă recunosc in spatele lui .In somn e unicul moment in care imi permit să mă joc de’a cel care sunt defapt . Nu’i aşa că nu te’ai prins de asta ? In fond , tot dichisul ăsta cu care-mi caut hainele , are o singură justificare : deghizarea , prefăcătoria ca instrument indezirabil vicleniei . Caut nişte straie , cu care nu neapărat sa-mi şadă bine – dar cu care să fiu sigur că nu mă vor recunoaşte cei cu care am comis-o noaptea trecută , in călătoria din somn . Zic să-mi iau pantalonii bej – sunt suficient de şterşi , o nuanţă de nisip , in plus au doi nasturi la talie care’mi permit oarece ajustari. „Sunt gras” –zic – „Esti corpolent ...” adaugi . Grasul sau corpolentul zimbesc răstimp . La cămăşi am mai multe posibilităţi , insă cămăşile nu le iau niciodată după ochi – le pipai intotdeuna , frec materialul intre degetul mare si arătător , după care umerii , pieptul şi burta hotărăsc dacă le vine bine greutatea , textura , atigerea , invelişul . Umerilor le’ar place o mantie albă cu o cruce malteză de singe . Pieptului o ţesătură fină , cu ochiuri largi sau un scut , iar burţii ceva fară burtă . Deschid ochii şi imbrac o cămaşe albastră cu palmieri galbeni , royal oxford . E o comicărie – „Poţi să fii şi tu odată serios , in viaţa ta ?” „Nu nu pot să fiu , plingi intotdeauna când sunt ...” . La pantofi stau bine , o secundă mă gindesc la sandale – dar sunt prea de „mă dore’n coor” şi in plus au aripi din construcţie . Bascheţii verzi sunt prea inalţi pentru glezna mea fină , merg cu bermude . Imi amintesc de „Matache Măcelaru’ „ – ceva merge cu altceva şi intotdeauna a doua piesă iţi lipseşte . Cunosc femei cu care am cutreierat toate oraşele mari ale emisferei australe , căutind o bluză care „să meargă cu fusta asta „ , „Ce zici de asta mov ?” Mă uit la ea , mă uit la aia mov şi ştiu că nu contează parerea mea . Deja strimbă din nas in oglindă , examinându-şi profilul .Hotărăsc totuşi un „poate” evaziv. Sigur că nu se poate , sau nu se mai poate – şi vezi prea bine cum acest „mai” schimbă tot contextul . Am insă nişte pantofi Josef Seibel , uşori ca un gând bun , in plus din acelaşi film cu pantalonii . Hotărit lucru – sunt uşor de confundat , ca toamna – verdele devine rosu şi roşul maro , iar maroul nu se mai pune – e cealaltă intruchipare a acestei planete numită de unii „albastră” . „Albastră... o pula !” te aud hiriind prin debara . Nu zic nimic peste asta , e imbatabilă pula cea albastră . La sfirşit caut să’mi pun ceva pe cap şi s’o şterg repede pe uşă . Asta pentru a nu mă lăsa pradă hohotelor tale de ris , ce se vor fi auzind şi după ce voi fi trecut strada . Ce aş putea să’mi trag pe cap ? Un fes discret antitero sau o catedrală cu 7 turle . Aleg varianta B şi fug pe scări inainte ca tu sa-mi simţi laşitatea . Primului vecin pe care’l intilnesc pe scară mă pomen că’i zic „Pa , iubirea mea !” in loc de „Bună dimineaţa dom’ inginer”

Cioara forjata

De ceva vreme lucrez in provincie . Aerul e ceva mai curat , zgomotul de fond al ambientului mai moale , culorile mai vii , urbanul mai puţin prezent – peste astea există un verde de fundal dominant , insă subtil dacă eşti indigen, aproape imperceptibil . Dacă aş fi druid de profesie , in acest loc binecuvântat , mi-aş putea incepe dimineaţile cu coşul sub braţ – căutând in pădure , rădăcini , ciuperci ori elitre azurii . Dar n-a fost să fie aşa .

Dimineţile mele incep pe buza ceştii de cafea , intr-o curte excesiv betonată şi temeinic imprejmuită , cu un tricotaj descurajant de lănci din fier forjat . Uneori in peregrinările mele vizuale , incerc să dau sens , să găsesc forme stilizate ori inţelesuri acestui gard – mai ales la ora cafelelor . Asta e una din păcălelile perpetue , in care mai pic din cind in cind – gardul ăla nu are altă semnificaţie decit „al meu e pină aici” , iar d’aici incolo....wildness . Imprejmuirea e prima formă de exercitare a dreptului vremelnic de proprietate , nothing more.

Din cind in cind , intilnesc cite un client care are o casă de căcat şi brusc vrea un gard „special” , „care să pună in evidenţă...” , care să’nsemne ceva , să aibă ceva , viaţă proprie eventual ori raţiune apriori de-a fi .„Cum am văzut eu in Franţa , aţi fost?” . „Nu , nu am fost , in Franţa dumneavoastră.”

Gardurile nu au nimic invitaţional , ba chiar din contră – sunt nişte obstacole , aproape cu scop defensiv-militar . Dacă mai pui pe poartă eventual „Atenţie garaj” ori „Atenţie ciine rău” extinzi zona de protecţie a gardului la câţiva metri , pe trotuar – provocind ingrijorare ori panică , automobiliştilor şi pietonilor deopotrivă . Gardurile sunt până la urmă nepoatele mai transparente şi mai ieftine ale zidurilor medievale , limitele vizibile ale fortificaţiei „Eu” . Din această stranie dorinţă de securitate , in spatele gardului găseşti doar insingurarea , izolarea şi alienarea . Insă precum ştii draga mea , toate acestea sunt forme inversate de a spune „Eu”.

Am observat , acum ceva vreme , un fel de „renaştere” a gardului in plan estetic . A devenit mai important , mai vizibil , mai prezent , mai preţios sau barem mai scump . Termenul „Fier forjat” a căpătat modernitate, cu toată miasma sa desuetă de potcovar . Toţi armurierii contemporani au pus mâna pe ciocane şi au bătut cu harnicie lăncile secolului XXI . Insă de-a lungul timpului au uitat arta legării zalelor , din aproape in aproape , aşa că le-au sudat mitocăneşte şi autogen . Peste sudura asta au indoit o tablă , pentru a’şi masca butaforia – adăugind un selfsuficient „cum se face” . După care intreaga inginerie se vopseşte cu un email negru şi toată lumea e mulţumită .

„Auzi dar nu e prea transparent ?” . Mă uit la el , mă uit la gard şi iar mă uit la el . „Este” zic . „Pei aşa trece lumea şi mă vede’n curte – ce mă fac ?” . Din asta nu reţin decit disparat : „trece lumea” „transparent” şi „ce mă fac ?” . Mă gândesc acum cum să ortografiez „lumea” , poate „Lumea” ar fi mai bine . Pentru acest ipochimen , „Lumea” e ceva duşmănos , răutăcios şi invers , nici măcar un dat de temă . El vrea ca această „Lume” să nu-l vadă , să aibă confortul intimităţii in afara a tot ce mişcă. Intr-o bună zi il va avea , dar ziua aceea nu va fi bună deloc pentru el. Acelaşi armurier priceput la toate vine cu soluţia salvatoare . „Facem frumos , punem nişte panouri de policarbonat , agăţate cu sârmă in spate” . Explic clientului meu termenii „agăţate”„facem frumos” , „policarbonat” şi el pare satisfăcut pe deplin . Stăpinul domeniului şi castelului , imi numără in pălmuţă arvuna şi „totul este iluminat” , intr-o perfectă armonie cu Universul , numit peiorativ şi „Lumea” . Imi plac din ce in ce mai mult cuvintele : „lumeasc” „firesc” „natural” , in ciuda faptului ca lumea , firea şi natura nu’s aşa de populare.

Din ţigarea asta mă scoate un ţipăt familiar de pasăre „crau” . Ridic ochii din astfaltul curţii , peste ascuţişurile gardului şi văd cioara cu pricina . Pentru ea gardul n-are nici o dimensiune , nu presupune nici o „limitare” . Deşi dacă s-ar aşeza ar deveni brusc „cioara de pe gard” tot timpul mai preţuită decit surata sa „vrabia din mână” . Insă nu se aşează pe gard , mai croncane odată şi pune frână superb pe un coş de fum , altă relicvă din vremea industrializării timpurii . A fost cea mai frumoasă aterizare pe care am văzut’o vreodată . Zbura rapid şi in dreptul coşului brusc a intors aripile vertical , flapsuri - simultan a scos trenul de aterizare cu gheare ascuţite, amuţindu-şi zborul. In secunda doi a pliat aripile , elegant ca un frac . M-a privit pe mine , acolo jos , mic şi neputincios , inchis in ţarcul meu artistic şi m-a luat la şto indubitabil . Pentru păsări gardurile nu există , insă in inventivitatea noastră proverbială am născocit coliviile .

In care se arata cine e Jupiter si cu cine s'a'nsurat el .....

Sa traiasca arhitectul !

Pe strada Toamnei unde,
Pomii-şi scuturau povara,
Locuia o cuconiţă
Blondă şi frumoasă -Clara!

Avea trup de crin şi gura
Roşie ca o muşcată;
Sînii - două crizanteme
Şi...era şi măritată!

Soţul ei - Avram Barbulea -
Voiajor prin toată ţara,
Pleca luni de dimineaţă
Şi venea sîmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,
Clara dulce, drăgăstoasă
Marţi şi joi - să se distreze -
Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,
Mă-mbătam de glasul ei,
Ne spuneam poveşti, şi-n urmă
Petreceam ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele
Îi fusese scris să şadă,
Avea dou-apartamente
Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai o scară
Care-aşa - din construire -
Nu avea altă intrare,
Nu avea altă ieşire.

Iar alături, stătea Sprinţa
Cu bărbatul - Haim Nane,
Care-avea tot astfel casa
Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni; numai scara
Luminată de un bec.
Mă ştia cînd vin la Clara,
Mai ales ştia cînd plec.

Vremea-şi împletea cununa,
Şi destinul priveghea
Să gustăm din fericirea
Dragostei - şi eu şi ea!

Da-ntr-o noapte violentă,
Cînd cu draga mă...distram
Se-auziră paşi pe scară,
Şi ea-mi spune: - Vine-Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,
Vinovat ca un borfaş
Şi deschid în grabă uşa
Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpat-ai
De la jertfă pe Isac,
Fă şi-acuma o minune
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Şi-ntr-o clipă sînt alături,
În balconul celălalt.

Situaţia e gravă;
Simt în creier un ciclon!
Ce mă fac dacă vecinul
Mă găseşte în balcon?!

Să sar jos, cu neputinţă!
Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o luptă
Şi pe viaţă, şi pe moarte!

Şi de-odată se deschide
Uşa-ntr-un moment fatal,
Şi-n chenarul ei apare...
Soţul Clarei, personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută
Nici o şoaptă nu îndrugă!
Şi ridic în semn de spaimă
Braţele, în semn de rugă...

Pe cînd el, văzîndu-mi halul,
Ca să-mi cruţe umilinţa,
A dedus fară-ndoială
Că am fost surprins la...Sprinţa.

Şi înţelegînd din semne
Că-i cer mila ca un prost,
Mi-a dat mîna să sar iarăşi
În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grijă uşa,
Nici un zvon să n-o alarme
Şi, cu patos i-a spus Clarei,
Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,
Cum că Sprinţa-i o stricată?
Uite de-unde are blana -
Skong - cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragă
Şi iţi jur pe Dumnezeu
Că n-o să ne ştie nimeni.
Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mînă vesel,
Iară eu priveam cuminte,
Trupul Clarei strîns în braţe
Cu o oră înainte.

Şi cînd m-am văzut în stradă
M-am rugat, c-aşa mi-e firea,
Să trăiască arhitectul
Care-a construit clădirea!

Fiindcă ce făceam eu dacă
Mă păştea un ghinion,
Şi această casa-a Clarei
Avea numai un balcon?!

G.Topirceanu
PS.Io nu fac balcoane din principiu , insa promit sa-mi revizuiesc atitudinea :)

Cum sa nu scrii despre Amy Winehouse ,

Ea cânta un amestec de jazz , soul şi rhithm&blues – iar eu nu mai frecventez demult oameni şi locuri care sună’n metrica asta .

Nu am ascultat niciodata un album d’al ei d’a’capo .(se subânţelege din asta ca nu am scos nici un franc de la caraiman pe coperţile ei) . Cu toate astea azi am gasit 50 de bani pentru o lumânare .

La zapp’urile pe MTV nu m-am oprit niciodata la vreo producţie de-a ei .

Niciodata nu m-am imaginat cu dinsa , singurei intre 4 pereti (ceea ce cu Gwen Stefani sau Emilie Autumn mi s-a mai intimplat) . Cu toate astea , acum constat că avea picioare frumoase şi sâni mici – care la ora la care scriu trebuie că au intrat in descompunere . E cald şi plin de bacterii spiralate şi la Londra .

Am privit cu suspiciune machiajul puternic si tinutele ei , oarecum de vampa . Nu-i ştiu biografia – nici aia bună , nici aia rea . Oricum , mai tot timpul – imaginea artistului e in bucătăria impresarilor , aşa că nu o pot acuza de prost gust . In felul ăsta a ştiut ea să se vânda .

Tatuajele ei mi-au părut anapoda , ieftine sau amplasate prost , facute d’a’mboulea la beţia ei sau a ăluia cu acu’ , insă erau pe pielea ei .

Coafura era prea umflată şi probabil cu nenumarate meşe , semănând cu multe tufe de aiurea . In schimb vocea aia contraalto , e uşor de ginit şi pentru ultimu’ afon .

Intimplator intr-o circiuma am vazut-o cintind Back to Black – care mi-a placut tare . Când spun că mi-a plăcut tare , incerc să identific partea din mine , scula care a vibrat la unison cu piesa asta . Stiu care şi d’aia scriu cu ea (cu scula aia)

Sâmbătă am văzut pe burtiera unei televiziuni de ştiri – că s-a hotărât să nu mai fie – cică 27 ,fatal , overdose . Asta după ce fusese călcată in picioare de lumea serioasă de pe intreg mapamodu’ . Nah , că le-a intors curu’ definitiv . Moartea ei poate fi explicată de orice psiholog amator, specializat in staruri , ocazie cu care va face şi el de’o pâine pe seama cadavrului ei. Ce nu’mi explic eu , e sentimentul ciudat , ca şi când mi-ar lipsi – mie , care “n-am nici o gară cu ea” . RIP