

De ceva vreme lucrez in provincie . Aerul e ceva mai curat , zgomotul de fond al ambientului mai moale , culorile mai vii , urbanul mai puţin prezent – peste astea există un verde de fundal dominant , insă subtil dacă eşti indigen, aproape imperceptibil . Dacă aş fi druid de profesie , in acest loc binecuvântat , mi-aş putea incepe dimineaţile cu coşul sub braţ – căutând in pădure , rădăcini , ciuperci ori elitre azurii . Dar n-a fost să fie aşa .
Dimineţile mele incep pe buza ceştii de cafea , intr-o curte excesiv betonată şi temeinic imprejmuită , cu un tricotaj descurajant de lănci din fier forjat . Uneori in peregrinările mele vizuale , incerc să dau sens , să găsesc forme stilizate ori inţelesuri acestui gard – mai ales la ora cafelelor . Asta e una din păcălelile perpetue , in care mai pic din cind in cind – gardul ăla nu are altă semnificaţie decit „al meu e pină aici” , iar d’aici incolo....wildness . Imprejmuirea e prima formă de exercitare a dreptului vremelnic de proprietate , nothing more.
Din cind in cind , intilnesc cite un client care are o casă de căcat şi brusc vrea un gard „special” , „care să pună in evidenţă...” , care să’nsemne ceva , să aibă ceva , viaţă proprie eventual ori raţiune apriori de-a fi .„Cum am văzut eu in Franţa , aţi fost?” . „Nu , nu am fost , in Franţa dumneavoastră.”
Gardurile nu au nimic invitaţional , ba chiar din contră – sunt nişte obstacole , aproape cu scop defensiv-militar . Dacă mai pui pe poartă eventual „Atenţie garaj” ori „Atenţie ciine rău” extinzi zona de protecţie a gardului la câţiva metri , pe trotuar – provocind ingrijorare ori panică , automobiliştilor şi pietonilor deopotrivă . Gardurile sunt până la urmă nepoatele mai transparente şi mai ieftine ale zidurilor medievale , limitele vizibile ale fortificaţiei „Eu” . Din această stranie dorinţă de securitate , in spatele gardului găseşti doar insingurarea , izolarea şi alienarea . Insă precum ştii draga mea , toate acestea sunt forme inversate de a spune „Eu”.
Am observat , acum ceva vreme , un fel de „renaştere” a gardului in plan estetic . A devenit mai important , mai vizibil , mai prezent , mai preţios sau barem mai scump . Termenul „Fier forjat” a căpătat modernitate, cu toată miasma sa desuetă de potcovar . Toţi armurierii contemporani au pus mâna pe ciocane şi au bătut cu harnicie lăncile secolului XXI . Insă de-a lungul timpului au uitat arta legării zalelor , din aproape in aproape , aşa că le-au sudat mitocăneşte şi autogen . Peste sudura asta au indoit o tablă , pentru a’şi masca butaforia – adăugind un selfsuficient „cum se face” . După care intreaga inginerie se vopseşte cu un email negru şi toată lumea e mulţumită .
„Auzi dar nu e prea transparent ?” . Mă uit la el , mă uit la gard şi iar mă uit la el . „Este” zic . „Pei aşa trece lumea şi mă vede’n curte – ce mă fac ?” . Din asta nu reţin decit disparat : „trece lumea” „transparent” şi „ce mă fac ?” . Mă gândesc acum cum să ortografiez „lumea” , poate „Lumea” ar fi mai bine . Pentru acest ipochimen , „Lumea” e ceva duşmănos , răutăcios şi invers , nici măcar un dat de temă . El vrea ca această „Lume” să nu-l vadă , să aibă confortul intimităţii in afara a tot ce mişcă. Intr-o bună zi il va avea , dar ziua aceea nu va fi bună deloc pentru el. Acelaşi armurier priceput la toate vine cu soluţia salvatoare . „Facem frumos , punem nişte panouri de policarbonat , agăţate cu sârmă in spate” . Explic clientului meu termenii „agăţate”„facem frumos” , „policarbonat” şi el pare satisfăcut pe deplin . Stăpinul domeniului şi castelului , imi numără in pălmuţă arvuna şi „totul este iluminat” , intr-o perfectă armonie cu Universul , numit peiorativ şi „Lumea” . Imi plac din ce in ce mai mult cuvintele : „lumeasc” „firesc” „natural” , in ciuda faptului ca lumea , firea şi natura nu’s aşa de populare.
Din ţigarea asta mă scoate un ţipăt familiar de pasăre „crau” . Ridic ochii din astfaltul curţii , peste ascuţişurile gardului şi văd cioara cu pricina . Pentru ea gardul n-are nici o dimensiune , nu presupune nici o „limitare” . Deşi dacă s-ar aşeza ar deveni brusc „cioara de pe gard” tot timpul mai preţuită decit surata sa „vrabia din mână” . Insă nu se aşează pe gard , mai croncane odată şi pune frână superb pe un coş de fum , altă relicvă din vremea industrializării timpurii . A fost cea mai frumoasă aterizare pe care am văzut’o vreodată . Zbura rapid şi in dreptul coşului brusc a intors aripile vertical , flapsuri - simultan a scos trenul de aterizare cu gheare ascuţite, amuţindu-şi zborul. In secunda doi a pliat aripile , elegant ca un frac . M-a privit pe mine , acolo jos , mic şi neputincios , inchis in ţarcul meu artistic şi m-a luat la şto indubitabil . Pentru păsări gardurile nu există , insă in inventivitatea noastră proverbială am născocit coliviile .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu