Galntarele armoniei

Intru intr-o alimentarã in scopul declarat de’a’mi lua ţigãri . Rãstimp am niste gânduri  tulburi , amestecate aşa cã’mi petrec câteva minute printre rafturi . Vãd ambalaje colorate: biscuiţi , cipsuri , dulciuri şi mã gândesc cã’s doar nişte ilustraţii anapoda ale vijâielilor din propriul cap . Gândurile mele nu au formã şi culoare , doar cautã ecouri in galantare pentru a se’ntrupa . D’aia mi’au plãcut intotdeauna jeleurile – forma pare atât de fragilã , incât e ultima lor caracteristicã – jeleurile nu au formã pentru cã poa sã aibã orice formã – şi asta sunã ca un dicton Gigi Becali . Una peste alta gindurile mele gelatinoase se preling pe etajere , intrind din cind in cind in cite’o pungã . Mã plimb in prãvãlia asta ca’ntr’un muzeu . Ce vreau ? Mai vreau ceva ?

La un moment dat ceva se’ntâmplã . Nu ştiu ce . Se schimbã culorile , umbrele pãlesc şi mã las tras de mânecã – sau de ciocãnel , nicovalã şi scãriţã (tras de ureche are alte conotaţii). Mã uit stânga mã uit dreapta , ca atunci când sunt pe zebrã . Niente . Mã intorc , şi in cele din urmã , ridic ochi spre tavan . De sus nici un semn , desi’l astept demult ! Sus e tãcere şi un plafon casetat cu matrice profanã .

Intre timp decorul e imbogãţit de câţiva muşterii , beţi ca şi mine , nãlucind printre rafturi . Eu caut SURSA – SURSA neliniştii mele . Constat cã nu este o stare de angoasã , ba chiar dimpotrivã...” melan-melan-melancholia” – nici vorbã . Aud de la casierie „3,50 Lei” – cuantific asta şi mai ascult odatã „trei lei cincincizeci vã rog !”. Sunã altfel .

Mã’ndrept spre casa de marcat – şi mi-e clar cã acolo’şi are obârşia mirarea mea . Sunt convins cã trebuie sã gãsesc ceva . Totdeauna am stiut când e ceva de gãsit . Stiu sub ce brad sã-mi aştept jucãriile , ştiu ce-mi ascunzi sub bumbace şi mai presus de atât ştiu şubrezia verbului a şti .  Cunoaşterea are şi o laturã negativã – il priveazã pe cunoscãtor de farmecul surprizei . Stiu .

„Un pachet de camel , o fisã de cafea” –„15,50 Lei” . Ba nu pardon – „Cincisprezece lei şi cinzeci de bani vã rog !” Abia acum o privesc .

Casieriţa are toate calitãţile pentru a fi clasatã banalã in orice atlas zoologic cu femei  – pe la vreo 35 , supraponderalã , pãr castaniu , ochi cãprui şi mici , şorţ albastru , fardatã sumar şi cu o machetã la brâu , care oricum nu ie brâu ci cerc de butoi .... O privesc in ochi şi zâmbesc fãrã sã vreau  , ca’n faţa lu’ Moş Crãciun , ca din suflet adicã . Zâmbeşte şi ea . Nu e banalã deloc neiculiţã ! M-a purtat prin toatã prãvãlia cu vocea asta ! Si-mi dau seama cã vocea n’are nimic deosebit – pronunţia insã da ! Imi zâmbeşte in continuare şi adaugã „Un pachet de camel şi o fisã de cafea , domnule , Cincisprezece lei şi cinzeci de bani vã rog !” . Cântã fraza asta cuvânt cu cuvânt , notã cu notã . Zâmbeste şi cântã , nume de mãrfuri şi preţuri ! Bãi nenicã , nu’ş’ dacã-i conştientã de chestia asta , dar in fond nici nu conteazã !

Plãtesc şi ies din prãvãlie . O vreme nãucesc spre birou auzindu-i vocea , preţuri in acorduri . Apoi imi imaginez casa de marcat prelungitã cu tubulaturi de orgã şi o sopranã vocalizând „trei lei şi cincizeci de bani ....!” Superb . Apoi un câine latrã şi’mi intrerupe vulgar concertul cerebral. Dupã aia mã’ntreb dacã ãştia care cântã vorbind , aşa din amoru’ vieţii bine temperate, ca o prelungire a unei copilãrii vesele işi dau seama cât de aproape sunt de adevãratul sens al muzicii – impãrtãşirea necondiţionatã , spontanã şi voluntarã a iubirii ? Care pânã la urmã e Dumnezeu , care vinde mãrunţişuri intr-o alimentarã de provincie .

Am zis ! (verde bob’nãut )

http://youtu.be/w8KQmps-Sog?list=LLFNZKf_QDYhcKsxzsr0oCjw

Revelatie

Ies pe balcon sa fumez o prea cinstita tigare - sa ies din rutina liniilor pe care le desenez .Cum am povestit, e unul din balcoanele de pe care am ce vedea _ Endorama . Cer plumburiu , un gri general dar viu navalind dinspre dealuri .

Undeva intr-o parcare o masina manevreaza sa iasa . Ma uit cu curiozitatea dezinteresata a unui urs la o furnica . Cam asa se vede de la patru . Omu nostru reuseste sa iasa - cu greu , cu spatele dar iese . In general nu ma uit la numerele si marcile masinilor . Nush de ce acum o fac . VL24 NOE . Ma unfla risul , sting tigarea nu inainte de a mai arunca o privire asupra vazduhului plumburiu . "E un semn " imi zic - intru in casa si ma duc la liniile mele . Nush de ce troleru e in hol , desfacut , asteptind o plecare .

post-script

Scriu , si nu mai imi amintesc ce inseamna asta – a scrie . Sigur netu’ e plin de d’astea – de scrieri . Cu toţii am înţeles că asta inseamnă ceva , a lăsa urme de cretă pe pereţi . La început n’am înţeles nimic din sintagma “Malone muistu’ “ – care era la ordinea zilei pe faianţele metrourilor din Bucureşti prin ‘ 90 . Intr-o zi o prietenă mi-a răspuns la întrebarea crucială “Cine e Malone ?” – “Un muist !” . Dap ! Totul avea subiect şi predicat !

A scrie e o perversiune – mai ales în mediul virtual . Este cea mai pregnantă formă pe care o cunosc – pentru sintagma “Vreau să fiu citit !” – cunoscut , în subliminal . Părerile mele sunt publice şi eterne – bazate pe nemurirea internetului . Sunt absolut convins că pe adresa mea de email vor sosi peste 100 de ani soluţii decente de slăbit , de investiţii sau de lungire a penisului cu 5 cm – sau cît     o mai trebui la ceasu’ ăla ! Doar dacă în acea eră  ,   toate aceste chestiuni vor fi socotite de 2 bani – aşa cum sunt de altfel şi acum .

Scriu , şi imediat mă gîndesc ce e asta – un text care n’are de’a face cu literatura – o creştere oarecare dezvoltată pe lăţime . O lăţime convenţional A4 – sau altă lăţime în funcţie de cît va permiteţi . Lumea asta se lăţeşte ! – dar – vai ! îşi pierde profunzimea .! Doamnă îmi este adînc de dumeavoastră !

Iar doamna făcu ochi mari , aşa de mari – încît profunzimea mea păru penibilă !

Aşa o mierleşte un blog – ca acesta – în dimensiuni vagi , acompaniate de sunetul de fond “Nu am ce să vă mai spun !” – Persoana I e identificată – a doua seamănă cu eternitatea . Pentru Dumnezeu , încercaţi sa vă găsiţi pentru a mă ajuta să mă găsesc !

Din putul gindiri...

Gigi Becali despre Robrt Turcescu 23.07.2012 :

"Cum sa fii colonel daca nu esti colonel ?"

5 minute

Treobuie să mă văd cu doamna M. Am redescoperit stările de tensiune ce preced întîlnirile , nu orice fel de întîlniri – ci cele pe care nu ştiu de ce , le consider „mai importante” . Toate întîlnirile sunt importante , programate sau întimplătoare – egale şi trebuie să se petreacă . Pur şi simplu – dacă nu au loc - înseamnă că aşa trebuie să fie . Am mai pus aici o cruce mare pe mormîntul vechi al hazardului . Revin – deci trebuie să mă văd cu doamna M – la şi jumate - e musai . Aşa ne-am promis la telefon . Toate întîlnirile la care subscriu – au loc la „şi jumate” – nu ştiu de ce negociez aşa – sau mi se mai dă acea jumătate .Mi se’ntîmplă şi „la fix” – dar ceva mai rar . La „şi un sfert” îmi pare vulgar . Un sfert e întotdeauna prea puţin – parcă din zgîrcenie . Iar fără un sfert şi mai jalnic – neîmplinit , trunchiat . Jumătatea e altceva . Mă sparg vocabulele domniţelor de pe sticlă „jumătatea mea” – caşicînd ne-ar lipsi ceva , am fi neîmpliniţi solo . Nu poţi fi fericit în doi sau în oricîţi dacă nu eşti în unul – în srăfundurile unicităţii – vezi bine ! Mă rog , e „şi 25” şi sunt la volan , îndreptîndu-mă ireversibil către locul stabilit . Maşina are o grămadă de butoane , leviere , pedale – menite toate să dea controlul asupra direcţiei . Tot timpul asupra unei anumite direcţii . Doar ştii unde te duci cînd şofezi , nu-i aşa ?Ai direcţie . Ca la fizică – la momentul t1 – obiectul cutare se află în punctul cutare – analiza brutală şi statică a hazardului . Singura raţiune pentru existenţa maşinilor e asta – „scurtează timpul” sau îl fură de undeva , îl comprimă . M-am săturat de secolul vitezei şi de toate consecinţele lui dezastroase . Toată lumea vrea „mai repede” .Se grăbeşte . Către ce ? Viitorul imprevizibil – ciorile de pe gard în schimbul celei din mînă – mai multul vulgar – ne înghite tot timpul . „Cum , nu aţi făcut încă planurile alea ?” – „Incă nu !” .Inţeleg . E „şi 26” . Am în faţă un microbuz oranj – reţin culoarea , niciodată marca – mărcile sunt efemere , culorile perene . Depăşesc şi am timp să văd stopul de la următoarea intersecţie cum schimbă culoarea în galben . Sau poate în oranj – din simpatie şi solidaritate cu microbuzul . O secundă există tentaţia de a accelerare , dar aud vag gemetele făpturii ce’mi sălăşluieşte pe umarul drept . Sunt consecvent principiilor de la „şi 25” aşa că frînez şi aşez liniştit maşina perpendicular pe zebră . Observ asta – oprirea – sau intrarea în altă dimensiune temporală . Nu mai sunt la „70 la oră” – acul moare undeva în stînga jos, acolo unde mor toate ceasurile . Acolo e convenţional zero , acolo e convenţional Sud . Hai poate şi unpic de Vest – că aşa’s făcute cadranele de viteză momentan. Mă gîndesc la interfeţele jocurilor – la fiolele verzi de viaţă şi albastre de mana , orizontale sau verticale – la plinul lor , la golul lor ... Sunt primul la STOP . In viaţa mea nu am prea reuşit să fiu primul la ceva anume , dar iată’mă acum ! Stau – oprit , rupt din dinamica în care tocmai mă aflam , laolaltă cu omenirea . Privesc înainte , către la un „şi 27” . Incremenirea e nefirească , aşa de nefirească încît simt nevoia impulsivă de a face ceva , de a nega nemişcarea . Bag arătătorul în gură , ca să-mi ronţăi o unghie . ce faci tu cînd nu ai ce face , cu degetul ăsta ? De pe umărul drept nu aud nimic – nici măcar de pe umărul stîng . Tăcere deplină . Intre timp , căci există între timp în continuare , microbozul oranj mă ajunge . Imi e în dreapta . Il văd pe şofer , e mai tînăr ca mine – fumeaza cu mîna scoasă lejer peste portieră . Imi zîmbeşte , nu ştiu de ce . Are dantura mai bună ca a mea . Dap, dar eu am tricou mai şmecher şi în mod singur am vocea mai melodioasă , în plus maşina e a mea. A lui e „de serviciu” – scrie ceva cu Electronix pe dînsa . A mea e doar pentru desfătare , un moft . Zîmbim unul la altul . Mă gîndesc să dăm o linie . El nu ştiu la ce se gîndeşte , dar îmi pare că n’ar refuza provocarea . Poate face dreapta ? E „si 27” şi mi se pare fair să-mi anunţ intenţiile aşa că dau clik de stînga. In maşină incepe ticăitul straniu al semnalizării – ţac-ţac . E ceva de pendul în sunetul ăsta , ceva de bombă cu ceas .Alte rîuri curg în timp ce cele vizibile par îngheţate . Mă uit în sţinga , un cîine pe trotuar – aşteaptă să se facă verde pentru pietoni sau verde pentru cîini – nu ştiu. Doamna de lîngă el nu aşteaptă, e grăbită. Imi oferă răgazul să-i constat faţa , pe care par că-s zugrăvite nenumărate preocupări . E absentă din viaţă , dar conectată la semnale . Trece pe secunda de roşu pe care o mai are , şi odată cu ea cele două turme , de pe stînga şi dreapta se întrepătrund . Primul care păşeşte antrenează mişcarea . She has tracers ,followers . Cîinele rămîne pentru verde . Se disociază gentil , de acest abuz – face parte din altă turmă, alt regn . Zîmbesc către aiurea . Se face verde pentru oameni şi cîinele trece zîmbindu-mi . Si aici nu e vorba de Pavlov . Il urmăresc pînă ce dau de zîmbetul ăstuia cu microbuzul oranj . Imi vine să deschid geamul şi să-i arunc un „Eu mă plimb de plăcere – tu nu !” E „şi 28” – ştiu asta că se face verde , pentru automobile şi rinoceri . Fac stînga , cum dădusem de înţeles tuturor „participanţilor la trafic” . Trafic de ce ? De fiinţe umane asumat , de ei înşişi . Microbuzul face dreapta – e clar , ii e frică ! Mă scurg pe bulevard în luntrea mea de fildeş , gîndind un alt rîu . Rîurile din minte , n-au nici o treabă cu rîurile din realitate . Deşi mă gîndesc că alea din minte le generează p’astea din realitate – doar că se scurg în cuvete diferite .De o parte şi de alta turme de antilope gnu aşteaptă traversarea . Aşteaptă semnul , elementul alfa care să sară primul . Aşteaptă doamna pasivă – care să le dea startul , avizul că se poate . Se poate – reflexiv şi impersonal . E „şi 29” – şi sunt unde trebuie – pe planşa hazardului aparent setat . Caut un loc de parcare . Asta uneori e o problemă şi în oraşele mici . Mai fac odată rondul într-o oarecare îngrijorare . Un golf verde dă semne că vrea să iasă . Mărcile’s efemere , culorile eterne . Iese şi la volan e o blondă , o blondă exact aşa cum am visat-o . Blonda infailibilă care-mi face cafeaua în fiecare dimineaţa . Am timp să-i văd sprîncenele şi am certitudine că nu e blondă . Asta e şi mai bine ! N’avem ce face , ne zîmbim – din motive evident diferite. Eu rămîn şi ea se duce . Opresc motorul – acul cade în Sud . E linişte . Mă uit la ceas , limba lungă e în Sud şi ea . Coincidenţă , sincronicitate ? „Social se numeşte – punctualitate” . Aud asta de pe umărul stîng , dar nu mai contează . Ajung , sunt primul . Dinou ? Aleg masa , una ceva mai izolată – dar cu vizibilitate bună . La masă sunt 4 scaune şi doar unul îmi vine bine . Stiu asta – şi mă bucur de avantajul primului venit . Mă aşez – îmi închid telefonul şi-mi opresc ceasul la şi jumătate . O văd pe doamna M apropiindu-se , ţintit ca un crucişetor . Mă ridic - schimbăm priviri , expresii şi atingeri . In faţa mea sunt două scaune . Se aşează fără ezitare pe cel care trebuie . „Aţi comandat ceva ?” . Oh Doamne , cîte am comandat , şi Tu în măreaţa-Ti bunătate mi le-ai dat pe toate ! „Nu, v-am aşteptat pe dumneavoastră !” . Zîmbeşte şi ştiu toate originile acestui zîmbet . Toate izvoarele simple şi fireşti ale fericirii . „Deci haideţi să vă spun despre ce e vorba ca să nu pierdem timpul...” Imi vine să spun ceva despre t1 , despre roşu-galben şi verde – despre cum curg rîurile din minte în contracurent , despre cum trec cîinii cînd trebuie şi oamenii cînd nu . Dar nu-mi iese decît un „Staţi liniştită – avem tot timpul !” şi aşa şi este . 

A scrie versus plagiat şi Jon Lord ,

Cîndva urmăream blogul ăsta . Mă interesa ce se întîmplă – în lumea compunerilor fără temă dată . O prietenă m-a încurajat să scriu , chiar mi-a trimis un crochiu al acestui format . Nu am nici cea mai mică convingere dacă am ceva de spus sau dacă am vreun oarecare talent în a scrie . Am altă meserie , pe care o percep mai înrudită cu matematica decît cu condeiul liber . Nu mă învinovăţesc de această ipostază – căci mi-a stat în alegere, în puterea pietonului care după ce se uită stînga-dreapta – alege momentul să treacă, cu toate riscurile şi năzuinţele înainte . Sunt ceea ce sunt – conştient şi atît ... Uneori păşesc anapoda – aflu că’i anapoda de la cei care au răbdarea să-mi vorbească , altfel mie-mi pare în determinat şi implicit corect . Fac ceea cefac , şi asta este exclusiv treaba mea , viaţa mea !

In chestia asta , înţeleasă posesiv-„viata mea” , nu am copiat nimic , de pe fiţuici sau alte forme elaborate ale imposturii . Dacă vreodată ajungeam la cursul nr.12 , din cele 24 ale unei sesiuni – în noaptea dinaintea examenului – renunţam să mă prezint . Niciodată din teama că am să pic sau din somnul implicit al nepăsării . Mai degrabă din ruşinea de a lua – dintr-un hazard al subiectelor . Una peste alta - ambele ipostaze sunt de căcat – de un mare căcat . Examenele pe care le dăm sunt doar nişte abordări formale , ale unor teorii care nici măcar nu mai au pricipiu la bază . Gnozele moderne nu au fundament , nu sunt ştiinţe ale naturii – ci mai degrabă speculaţii sociologice . Răspunsul la întrebarea „cine suntem?” îşi găseşte labilitatea în procente .

Ce sens are să aştepţi 5 ani , pentru o diplomă – dacă nu nici o căutare în zona subiectului ? Am zis mai demult – cunosc medici care-şi urăsc pacienţii , profesori care şi-ar mitralia clasa , avocaţi care nu răspund la telefoanele clienţilor şi vai arhitecţi care urăsc profund planeta Pămînt , caşicînd ar fi duşmănoasă cu exerciţiile lor atît de exuberante şi atît de artificiale ....

A copia – aproape că e un gest mecanic , guvernat indiscutabil de frică şi în acelaşi timp de avariţie . De a avea ceva care nu-ţi aparţine intrinsec – o notă , o comparaţie , un titlu ! Făra îndoială a plagia – este perfect sinonim cu a fura .

Azinoapte am văzut un show in memoriam – din păcate o parte din oamenii de care mă leagă un ombilic fac asta cînd au chef – în cazul ăsta Mr.Jon Fucking Lord... La un moment dat gagiu’ era pe scenă – nălbit şi decent – prezentînd piesa pe care avea să o cînte – sincer şi sect , cum îi stă bine –„Soldier of Fortune” . Zice „O compoziţie Blackmore-Coverdale care mi-ar fi plăcut să fie a mea ...” . Mi-am băgat o ţigare în gură şi m-am uitat cum cîntă bătrînul clăpar ( acu’ aflat în excursia ireversibilă) . Sigur că a fost Deep , Extremly Deep Purple – sigur că „Soldier of Fortune” nu-i a lui , dar uită-te cum o cîntă – ca şi cînd i-ar înflori din degete ... Nu-i a lui , dar pare a fi cu el . RIP

Cum ajungi să nu mai ţii cu nimeni ...

Eram mic şi mă jucam . Tineam întotdeauna cu cineva . Intre indieni şi cauboi ţineam cu indienii . Intre daci şi romani – ţineam cu dacii , iar în joaca de-a WW2 – întotdeauna cu nemţii , cît de imoral ar părea la prima vedere . A „ţine cu cineva” presupune un anume nivel de empatie , n’are nici o treabă cu „partizaniatul” care presupune un oarecare militantism , generat de o ideologie (mental – deci nul pentru mine) . De la o vreme încoace constat că nu mai ţin cu nimeni . Alarmant ?! Duminică noaptea – m’a prins la o nuntă . La un moment dat jumate din partea bărbătească a părăsit sala de valţ – bulucindu-se în alveolele cu plasme . M-am dus şi io – odată cu valu’ – dintr-o cauză gregară probabil , plus că nu mai aveam cu cine face conversaţie . Am înţeles că juca Spania cu Italia . Fotbal ? Da . Finala europeană ? Da . Aha . Am comentat ceva fără conţinut – ca să par d’acolo . 1-0 – chiote , cîţiva se ridică în picioare cu pumnu’n sus , alţi cîţiva îşi freacă barba consternaţi . E clar – unii ţin cu aia în roşu , alţii cu ăia în albastru . Nasol moment, întrucît nu ţin cu nimeni . Incerc să mă orientez . Pare aproape un „must” să ţii cu unii – „ai noştri contra ai lor ! Hai băieţii !!” . Care băieţi ? Orice aş spune , orice emoticon , ar fi total fals . Mă uit în cupa în care port nişte cabernet si hotărăsc să tac , mă pierd în mine aşteptînd . Ce ? Să’ncep să ţin cu unii ! Să mă observ în această situaţie . Răstimp găsesc un zîmbet , care nu ştiu de unde mi se aşterne pe faţă . Asta se poate interpreta , că’s oarecum mulţumit – deci ţin cu caravelele regelui . 2-0 – dinou miscare , învolvurare , sentimente , aclamaţii , băţăi din pame şi alte forme de manifestare a ororii ori bucuriei . Mai pun nişte cabernet . Mă uit în oglinda din baie – şi-mi pare că încep să ţin cu Italia . Sunt la pămînt , terminaţi , în corzi , în crize – nu leagă două pase . Incepe să mă distreze gîndul că ţin cu năpăstuiţii , cu naufragiaţii , cu ăia în nevoie – cu dacii , indienii şi nemţii laolaltă , cu toţi perdanţii marilor bătălii. Cu ăia pe care istoria i’a înregistrat ca bravi dar fără speranţe ... E din milă chestia asta ?! Habar n-am ! Tocmai cînd începe să mă intereseze meciul – să construiesc un crez – decid să ies în gradina localului . O vreme fac conversaţie cu nişte doamne . Sunt atent ce spun şi nu-mi scapă momentul în care realizez că m-am pilit . 3-0, 4-0 ! Italienii şi milioanele lor de fani sunt numai lacrimi ! Constat că nu pot împărtăşi tristeţea asta !Un prieten iese zîmbitor şi lansează o frază care se vrea invitaţională pentru o dezbatere a patimilor . „Ai văzut ce le-au făcut ?” . Imi vine să spun că am radio – n’am văzut , însă am stat cu aparatu deschis . Am prins unde , bucăţi , semnale, mugete herţiene – din care am alcătuit un surogat de realitate , o impresie lipsită de sentimentalitate , pe care nu o pot exprima . E aşa de grav să nu ţii cu nimeni ? Nici măcar în cazuri d’astea de combat „face to face” – unu la unu ? E aşa de greu de diseminat „ăla bunu’” de ăla „rau’” , ai noştri de ai lor ? Mut discuţia într-o zonă mai la’ndemînă mie – „despre femei şi misteriosul lor rost” .Mi-e mai aproape subiectu’ , în zona asta am păreri , pasiuni şi impresii de călătorie . Mă prinde vinerea asta cu televizoru’ deschis pe posturi de ştiri . Il „ard pe Băsescu !” Cine ? Aia buni ! Adevărul e că dintre Băsescu şi Crin , cu ultimu’ aş iesi la o bere - aşteptîndu-mă să flecăresc cu plăcere , în afara oricărei conspiraţii . Aş iesi şi cu Băsescu , da’ aş fi atent la buzunare, la privirea piezişe şi aş avea îndoieli că plăteşte nota – măcar partea lui . De ce nu-mi place Băsescu ? Incerc să găsesc un răspuns decent . Că e prea alfa , că ştie cum cum se mişcă valu’ de oameni , că e oportunist şi-i place puterea de moare ! Despre sufletul lui nu ştiu mare lucru , ambiguu . Exersează stării contrarii – dezamăgiri de tată neînţeles de fii , extazuri rînjite de crupier care ştie cartea cîştigătoare . Tara nu’l prea mai vrea şi Ponta&Co ştiu asta foarte bine . Nuşh’ cît mai are în sondaje , nuşh’ cît „schimbarea sistemului” pe care a cîştigat scaunul , nu lucrează acum împotriva lui ! In meciurile din campionatul trecut , ţineam clar cu chalangeru’ lui – Călin . Era tot un fel de simpatie , simţeam că are nevoie de asta – că ograda îi e călcată în picioare – de „preşedintele jucator” . Nevoia lui Băsescu de duşmani puternici, infami şi adesea iluzorii – e benzina cu care-i merge tricicleta politică . „Daţi-mi capitala şi daţi-mi şi consiliu’ „ – „căpitanu care mînă Biruinţa pe mări potrivnice” – „mogulii cu interese oculte-financiare” , „de ce le e frică , d’aia nu scapă – hai la referendum !” „Să ne luăm ţara’napoi !”. In general profilul rgelui Leonidas , care cu pieptul gol – zdrobeşte valurile de atacatori-invadatori – fie ei şi compatrioţi . Pe undeva acum l-am văzut ca pe Bute-n corzi , ăştea (duşmanii) ştiu că ţine la pumni , însă exact asta fac - nu-i dau timp – să se redreseze ,să se victimizeze , să ia aer şi să orchestreze „portretul duşmanului colectiv” . Fără acest „duşman” naţional e pierdut , n’are vînt în pînze . Imi torn un pahar de cabernet şi la 2-0 aştept să încep să ţin cu el !

70.000 de mii elevi nu se vor prezenta la bac ....

Citesc asta pe o burtieră de televiziune . Oare cit inseamna asta dintr-o promotie 2012 ? Ca oricărui roman, fără procente , orice exprimare îmi pare abstractă . Nu stapinesc statistica asta , dar pare un oraş mediu spre mare din Romania – populat cu d’aştea d’a 12’a care nu vor „la bac” . Poate se duc la Mare – sau la o altă mare . Se zice că le’ar fi teamă de Big Brother . Anu’ trecut s’a filmat şi procentele au fost dezastroase . Sau poate hîrtia aia gălbejită nu le oferă nimic ? In Spania pe căpşună se pune diploma aia ? Ai nevoie să ştii să faci limite – ca să depăşeşti limita asta ?

Pe vremea mea , la un liceu teoretic de faimă locală – numai cine nu a vrut nu „a luat” . Sigur, se „fura” pe vremea aia ca’n pădurea Sherwood – se copia cu „bilele la vedere” , sub ochii indulgenţi ai dascălilor. Promovabilitatea conta , era în joc prestigiul liceului , deşteptăciunea proverbială a poporului roman . Nu erau demult apuse vremurile în care se raportau producţii astronomice la hectar !

Să’nţeleg că acum nu se mai fură , nu se mai copiază ? La nivelul ăsta nu ! Trebuie ruptă pisica ! Să curmăm răul de rădăcină !Minunat ! Aud că nuşh ce doamnă – procuror general pare’mi’se – are un doctorat cu „citate din alţii” – inclusiv subsoluri . Asta înseamnă că furatu’ , e o virtute – la’ndemîna unei prea nobile clase . Nu mai e „open” şi pentru norod , darămite prntru mucoşii d’a 12’a . Si aşa „prostimea”, nici măcar la furat nu se pricepe . Cine are şcoala asta , fură industrial, sublim şi fără inhibiţii  – mastere , titluri universitare , doctorate – fură cu vaporu’ nci măcar cu paletu’ . Se simte diferenţa de clasă !

Profii şi „formatorii de opinie” se plîng că absolvenţii nu  mai ştiu să scrie romîneşte . Mă’ntreb cum au trecut clasa , că doar bacu’ nu e prima foaie pe care au iscălit’o ? Apoi dificultatea subiectelor e medie , nu-ţi trebuie multă minte de’un cinciar . In fine , la ce ţi-ar servi să excelezi în ortografie? Se scrie „miau” ca pisica (vorba lu Ciutacu’) în primării şi ministere . Valorile momentului sodomizează limba romana la orice emisiune TV . Imi amintesc un vers din Timpuri Noi : „Copii privind peste gard , cum taţii lor pe gît toarnă bere / De ce să se ducă la şcoală atîta – cînd uite ce bine-i de Stere !” (citat aproximativ) . Inutilitatea şcolilor pare evidentă – din moment ce „modelul vizat” de către aspirant se descurcă excepţional şi fără carte. Toţi enciclopediştii secolului trecut sunt nişte sărmani anonimi pe lîngă starurile din divizia A .

Mai apare şi un preşedinte de stat care’ntre două hăhăieli – zice că şcoala romaneasca face filosofi cînd e nevoie de chelneri şi tinichigii ! „Vă mai aduc doi beri , dom’ căpitan ?” N’am să lungesc prea mult pelteaua şi am să bag (nu trag) concluziile :

1) Bacul nu prezintă interes , nu e pe furate ,e mult peste nivelul real al candidatului , nu oferă competenţe căutate de piaţă , - e un mare bullshit şi în general merge şi fără ....

2) Societatea care’l menţine la aceste standarde nu pricepe că bacul este înafara intereselor şi preocuparilor noii generaţii, „obsolete” , iar absenţa de la examinare e o ultimă formă de protest ! Oh yeah , anarhistul din mine exaltă – Să fie revoluţie ! Să-i bărbierim p’ăia graşi din scaune , care oricum n’ar fi în stare să ia un bac pe bune , cît de doctori or fi ei în money&pularea maselor !”Bagă nişte milă, şefu’ !”

Grazie signore !

Mă duc la o întîlnire . E o întîlnire de afaceri – aşa că’mi trebuie vreo 5 minute de oglinda . Experienţa te’nvaţă că se aşteaptă de la tine ceva , o prestanţă , o ţinută , o aparenţă – resul e derizoriu . Pe nimeni nu intereasează cine eşti defapt . Ei au nişte nevoi , superficiale şi ele , tu doar trebuie să pari cel care le înţelege şi le poate transpune în realitate .

Am un sacou negru imparabil , Versace – prin croi şi prin culoare merge în multe combinaţii . Aleg una simplă – pantaloni cambraţi , în alb şi negru longitudinal . Albul este minimal , intuibil – negrul e masa – 90% lînă , restul obscen . Sub sacou un tricou cu gri închis , cu ceva comun scris în dreptul inimii . La asta port o pereche de pantofi sport , pe ton – fără ciorapi . Mă privesc în oglindă – marmota care’nveleşte ciocolata pare acceptabilă . Fac o cruce ortodoxă şi las oglinda în urmă .Ajung la restaurant , la ora vorbită – conform ceasului meu elveţian cu limbi fine .

El e grizonat – de o vîrstă incertă – 45 + - italiano , calabrese , Luigi . E extrovertit şi expansiv – îmi intinde mîna într-un gest larg  . O prind rezervat şi constat că palma e uscată . Ne aşezăm la masă şi vorbeşte . Doamne cît vorbeşte ! E un tip cu vise , mă surprinde lipsa concretului din spusele lui . In fine, mă decid să’i ascult visul , deşi mi-e clar că nu ne vom întîlni acolo ! Notez , cu un liner negru pe un blok notes . (v’am zis că detest pixurile) . E expansiv , mi se adreasează direct – ia lineru’ şi se apucă să deseneze pe un şerveţel – nişte guguloaie . Inţelegi ? Inţeleg , cum dreq ? sunt şi plătit pentru asta . Traducătorul nostru tace . La un moment dat îmi face cu ochiul . Mă fac că nu pricep – dar pun toate asta în ecuaţie . Pricep ce vrea Luigi , nimic special – ceva mediteranian , cu influenţe bizantine – într-un oraş provincial din Oltenia . Merge ! Am văzut multe alte împlanturi mult mai puţin reuşite ....

Acu ie rîndu’ meu! Drept pentru care recuperez lineru’ şi scriu pe hîrtia mea cît vreau , pe treaba aia . Mercenary , on your service – sire ! Ingălbeneşte , zice că e mult , inadmisibil ! Enorm ! Răstimp am expresie de caras . Dă din mîini , îsi aruncă pe jos batista , se răsteşte la translator şi e gata să-şi smulgă inima din piept . Zice că mai ieftini sunt designerii de la Milano , şi aia chiar sunt designeri ! Aici suntem de acord , numa ca io nu’s designer ! Stupefiat întreabă „who the fuck i am ?” . Noroc că între timp am aflat răspunsul la întrebarea asta . Explic într-o engleză ireproşabilă (pe care evident că nu o înţelege) că’s o combinaţie non-lineară între Merlin , Nemesis şi mă’sa ! Mai scînceşte timp de juma de ora , explicîndu-mi că pe mă’sa o cheamă Francesca . Dupa asta scrie cu lineru’ meu pe şerveţelul lui o sumă cu 200 de eu – mai plăpîndă decît cea propusă de mine . Suntem DONE , dragă Luigi , mai fac cîteva fiţe referitoare la avans şi brusc rîdem cu toţii , inclusiv translatoru ! We have a deal !

In fine , atmosfera se detensionează şi apare şi chelnăriţa să facă nota . Luigi e vesel şi mai pune 5 lei peste . 5 lei peste e ceva subţire şi pentru Rm.Valcea . Spune ceva la translator şi ăsta zice la chelneriţă „Imi place să ajut oameni nevoiaşi ....” . Tac ca peştele , sună sinistru – aproape o ofensă ! Văd privirea încrîncenată a doamnei , care e gata să-i dea cu fişicu’ peste obraz macaronarului ! Numa că Luigi are simţu’ situaţiei – o’ntreabă imediat dacă are copii . Madame zice că DA ! Luigii zice că’i plac la nebunie copii – madame băleşte ! Madame zice la translator daca Luigi o place – tanslatoru răspunde şah-mat „toate femeile care zîmbesc sunt frumoase !” .

Chelnăriţa e umedă pînă în străfunduri , simt asta după cum ridică coperta de vinil ! S’ar duce cu Luigi pîn la capu’ Horn – fără bilet de întoarcere . După o vreme mai zice vo’ 3 chestii (Luigi) – de bun simţ şi onorabile , cu care sunt de acord implicit .

Mă ridic în picioare , întind o mînă , revăd brusc legiuni de mătuşi răpuse de Adriano Celentano şi adaug un imperceptibil „Grazie signore !”