Dragonul , şoarecele şi motanul ......

Nu mă omor niciodată după aglomeraţii de persoane . Prefer să aştept următorul autobuz , decît să mă’nghesui pe scări – chiar cu riscul de a rata potenţiale cururi bombate de jupînese, ce mi s’ar suda tantric sub abdomen sau îmbrăţişările fraterne şi spontane ale unor domni anonimi şi joviali. Imi amintesc ciudăţenia unei cozi – din epoca de „tristă amintire” – deşi mai sus numita epocă s’a suprapus magistral peste copiolăria mea – care nu a fost deloc „tristă” – şi care’mi este mult prea aproape, pentru a fi „amintire” ! Istorisirea acestei întîmplări , poate va constitui o argumentaţie, cel puţin psihologică, a repulsiei mele mature – faţă de ceea ce se cheamă aglutinaţie umană – indiferent de care sunt cauzele acesteia .

 Cineva din familie , mi-a pus o plasă în mînă , m’a mîngîiat tandru pe creştet şi mi’a zis :” Stai aici cuminte ! Vezi să iei două kile , eşti în spatele lu’ nenea !” . Apoi la privit condescendent pe „nenea” – asigurîndu-se că l’a remarcat pe ţîncul cu deştu’n gură din spatele lui , după care s’a topit în mulţime, spre secţii misterioase din fabrici demult dispărute .

Brusc m-am trezit singur , abandonat într-o piaţă , printre neni şi tanti cu care aparent n’aveam nimic în comun ! Acum cînd scriu, cu ţigarea’n bot, nu’mi amintesc ultima dată cînd am folosit apelativele astea nostalgice, uşor dulcegi, familiare oarecum, rostite candid, din inferioritatea şi respectul vîrstei - „nene....tanti...” . Camaraderescul „Tovarăşe” a devenit neutrul şi aparent politicosul „Domnule” sau in varianta lui simplificată „Bă .... lule” . In natură nimic nu se pierde , totul se transformă .

In vremurile acelea cozile erau curente şi la orice , se formau apropape spontan. Eea suficient ca cineva să şoptească : „Se bagă carne la Central ...” . Acest secret circula fulgerător ,însă în taină, confidenţial şi numai între cunoscuţi . Ca nu carecumva neaveniţii să afle şi să „Nu mai apucăm ...” ! Era o viaţă trăită în secret şi pe apucate, clandestină şi incitantă ! Ba mai mult , am aflat la nivel de legendă că un oarecare domn , aţipise în picioare lîngă intrarea unui magazin cu plasa în mînă , iar cînd se trezise din visare , în spatele lui se formase o coadă mai puţin onirică .  

 Aveam un tricou roşu, cu şoricei, bulgăresc , întrucît astea autohtone erau gri sau bleu şi fără rozătoare, ori imprimeuri aluzive . Tot ce era colorat , era subversiv şi evident d’afară – „din strainătate”. Ce strain îmi sună acum acest „din strainătate” ! O lume duşmănoasă, croită din plastic vesel şi colorat , care ticluia să ne invadeze şi să ne supună unei tiranii multicolore ! Cred că au reuşit între timp ! Imi mai amintesc că’n vremea aia şoarecii erau tare populari. Zeci de animaţii cu sute de şoareci ! O invazie aş spune ! Si gindu-mi zboară la una din cele mai triste poveşti citite’n vremea aia : „Flautistul din Hamelin”. Muream după Tom şi Jerry – citit Geri , ca’n moş Gerilă ! (în taină ţineam cu motanu’).

Hîrjoneala asta însă nu se petrecea de decît  sîmbătă şi duminică ! Aşa am ajuns să-i invidiez p’ăia d’aveau video şi-şi puneau cînd voiau ei (sau cînd binevoia tac’so ăla nomenclaturist) . Aici vă mai vînd un secret , în cercurile de puşti ziceam pe şoptite că am şi eu , ba chiar precizam şi marca „Funai” şi mai adăugam şi specificaţia că : „Mi l’a adus un unchi care e marinar...” Ucigător ! Băleau cu toţii ! Bineînţeles că nimeni n’a văzut vreodată Tom şi Jerry – la scula aia , lafel de imaginară ca unchiul marinar ! Pe Miky Mouse (şoarec şi el) - nu l’am înţeles niciodată , nu i se’ntîmpla mare lucru şi nu-l alerga nimeni. In plus era însurat şi umbla cu alte personaje dubioase , răţoi de exemplu ... Avea o viaţă plicticoasă – şi acum, după mărime – cred că era şobolan ! Nu ştiam ce’nseamnă mouse şi house că nu făceam engleză’n I-IV – cu atît mai puţin în grădiniţă ! In schimb prinsesem neşte vocabule de peste Dunăre – „sicichi” şi „bîrzo” ! Vreau să se seziseze urgent nenumăraţii vorbitori de bulgară, cititori ai acestui blog – şi să mă lumineze odată ! Să pună mîna pe telefoane admiratoarele mele din Varna! (le accept şi pe cele de la Kiev ) Deşi pe undeva , am nişte bănuieli ancestral-slavone – în „bîrzo” văd rădăcini comune cu „bîstro” iar in „sicichi” asemanări fonetice cu „sanchi”!) Vitali are vila mică !

După o astfel de buclă narativă, grandioasă trebuie  să-mi amintesc că eram la coadă şi era vară – să tot fi avut vreo 10 ani , necăsatorit şi fără mustaţă , fără unchi în voiaje pe mările Lumii şi absolut fără nici un fel de grijă ! Intre timp le am pe tote ! (inclusiv unchiu’ – sic!) . Trebuia să iau două kile – pentru asta aveam sacoşa şi banii potriviţi . Soarele se urcase la Miazăzi , încă nu mă deranja , încă nu purtam ochelari cu sticlă neagră Polaroid – care oricum ar fi avut aceleaşi origini suspecte ca şi tricourile colorate . Timpul trecea greu şi aveam cu totul altă perspectivă de la un metru deasupra caldarîmului . Aia mari nu mă băgau în seamă , erau trişti oricum , iar d’ăia de seama mea pe care să-i aburesc cu Funaiu’ – ioc !Orele treceau greu aşa că m-am aşezat ciuci şi m’am jucat în mintea mea , imaginîndu-mi că dalele galbene sunt ceva iar dalele gri sunt altceva ! La vîrsta pe care o am – încă mă mai joc în felul ăsta , în aceeaşi minte – de cîte ori sunt nevoit să aştept cîte ceva pe un hol cu pavaj pestriţ ! Alea galbene sunt ceva , alea gri altceva – numai în mintea mea , numai în acel moment ! Chestia asta vine şi leagă peste ani – puştiul de moş ! Sunt cumva rătăcit într-o fază intermediară destul de puţin interesantă – numită d’a’n boulea „floarea vieţii” . Din chestia asta pe cît de metafizică pe atît de inutilă – mă smulge un vuiet al mulţimii urmat de claxoane . Mă scol în picioare într-un iureş năvalnic de îmbrînceli , vaiete şi înjurături „A venit ....” . Camionul trece ostentativ prin piaţă , ca peste cîţiva ani , taburile pe Calea Victoriei – după care virează spre rampa de descărcare . Mulţimea huiduie şi scandează , în bulgăreşte ! Ei ştiu că nomenclatura nu pricepe – e o piaţă plină de oameni indignaţi , de dizidenţi şi revoluţionari ! Realizez brusc că mişcarea e organică – împingerile din spate se transmit cu trosnet de oase – pînă la aleşii sorţii care’s în zona uşii . Intreaga coadă e un animal unic , animat de un singur gînd „Vreau carne !” .In accepţiune ezoterică modernă – chestia în speţă se cheama Egregor . Cîtă carne ? 150 de bărbaţi în medie pe la 75 , 200 de femei în medie pe la 55 şi cîţiva ca mine , cantităţi neglijabile– asta face cam 23 de tone de carne . Bineînţeles că nu e vorba de un net , de un sort numit în galantare carne dezosată . Animalul ăsta de 23 de tone are şi oase şi viscere şi ceva căcat prin maţe – însă e unic şi imens !Are rost propriu şi rostul ăsta îl ţine în viaţă !

„Nenea” grijuliu din faţă , reperul meu geometric şi moral, dispare , în ţesutul amorf ce se compune haotic – sunt pierdut ! Din spate o cucuoană , cu „sîni generoşi” (urăsc sintagma asta) – nu e generoasă deloc cu mine , mă striveşte sub un parapet de ţeavă . Teava e ruginită şi-mi lasă o dîră maronie , pe tricoul meu cu şoricei . Imi rămîne doar braţul drept în faţă , fluturînd o pungă , stindard al neputinţei sau al capitulării – rămas desupra valului, ca mîna înecatului . Scîncesc un protest firav , însă Marele Sarpe nu’l recunoaşte ! „Funai” – degeaba – nu funcţionează ! Laba din dreapta spate a balaurului e tensionată în ligamente şi articulaţii – cu gheare o mie . O privesc terifiat şi aştept momentul în care se va ridica deasupra capului meu. Sunt gata să jur pe Tom şi Jerry că am să-mi fac toate temele şi am să iau note mari şi n’am să mă mai duc noaptea cu băieţii în curtea Fabricii ! O să fiu ascultător şi n’am să mai dosesc nimic în piciorul mesei ! Un creştin milos , nu imi mai rabdă suferinţa’mi , se’ndură – şi mă’npinge afară din coadă . In spate îl aud murmurînd resemnat „Nu mai apuc nimic , futu-i !” , însă glasul ăsta e departe , ca dintr-o altă lume !

Sunt salvat , regurgitat de şarpe, încă plin de rugină , bale şi mucus – însă viu pe cît se poate ! Mă’ntorc şi văd balaurul aburcîndu-se pe treptele de mozaic , în galben şi gri ! Ce făptură hidoasă , cu solzi cafenii ! Hidra din Lerna  e un guşter plăpînd , pe lîngă jivina soioasă cu sute de limbi ! Jumate din trup îi rămîne pe afară , în timp ce capul însetat de sînge şi carne face ravagii prin alimentară . Aud ţipete şi strigăte venind din sanctuar , şi mi le imaginez pe preotesele cu halate şi bonete albe, de la mezeluri , sfîşiate de colţii fiarei ! Si numarul fiarei , este un număr uman , el este .... Sfinte Gheorghe ridică lancea şi izbăveşte-ne ! Mă’ntorc şi fug spre casă , fluturînd o pungă goală, ferfeniţată cu obrajii învăpăiaţi. Ard de nerăbdare să le spun alor mei grozăviile pe care le-am văzut ... După o vreme , se uită unul la altul cu tristeţe şi conchid „Săracu ,N’a apucat ....” Eu insist „Ba l’a apucat , de gît am văzut eu , l’a înghiţit de viu !”

PS – De ce scriu chestia asta ? Pentru că zilele trecute am văzut acelaşi animal , sigur - cu solzii schimbaţi , dar în esenţă acelaşi .

Impostoru’ şi bossulică biker ,

Nu mă mai enervez uitîndu’mă la televizor . Sunt desăvîrşit ! Ei nici chiar aşa ! Am pierdut pariu’ cu Ungureanu la ultima postare . Am dat cu muci , pe cariera strălucită de clarvăzător infailibil – care sclipea la orizonturi !

In fine ,  cert e că mă zace reclama asta (Abonamentu’ Panteră nu’ş care - Designed and directed by His red right hand ) . E un clip scurt cu două personaje . Erou’ nu e deranjant ca prezenţă , deşi nu’mi spune nimic – 10 clase sub Dorele . Cică se duce la interviu . Are atitudine d’aia americănească , de se predă la toate cursurile de “succes în viaţă” – self confidence . “Eu chiar cred că am şanse , sunt competitiv , mă integrez uşor în orice colectiv ….” Eu nu !

In fine pînă acu’ nimic nou sub soare – dar “ia’ să dau un sărci pe net !” Acu’i acu’ ! Buey şi dă sărci – îl gugăleşte p’ăla bătrînu’ , bikeru’ – bre ! Bun aşa ! Intră în prima alimentară şi iese cu o cutie la subraţ . După care bate cuba cu ăla bătrînu – cu un rînjet care mă seacă . Ala bătrînu’ vede casca şi băleşte spontan . “Top manager te face tata !” . Asta micu’ , nu-i aşa de falit cum ai crede , ia scufii de carbon de la alimentară cum imi iau io covrigi (şi tot nu mă duc la interviuri !) . Buey deci la făcut pe bătrîn – “un mic artificiu şi deja avem lucruri în comun !” . Nu mai zic de rinjetu’ către vitrina cu trofee ! Relaxed boyz ! Asta e cheia succesului – să fii imformat ! Să ştii pasiunile ascunse sau publice a lu’ Mr. Chairman ! Haios şi vesel, din categoria “V’am pus’o !”

Numa că sub toată epopeea asta – a tipului bine informat , versus moşuletele de multinaţională care o arde pe două roţi – se ascunde o realitate promovată, extrem de greţoasă – IMPOSTURA !

PS Propunere de continuare la reclamă :

Bătrînu (care nu zice nici mau in spot) cuvîntă astfel :

“’ai să’mi bag poola în el de birou , eşti angajat oricum ! Dăm o tură ?!”

As sly as a fox, as strong as an ox
As fast as a hare, as brave as a bear
As free as a bird, as neat as a word
As quite as a mouse, as big as a house

All I wanna be, all I wanna be, oh
All I wanna be is everything

Motiunea nu trece ,

Ecranul e impartit in doua . Pe partea stingă Crin vorbeşte ceva despre gazul de şist (?!) . Pe partea dreapta Ungureanu e sigur de scaunul lui – scoate capacu de la stilou . Trage o linie si notează – e un tip organizat. Organizaţia i’a sculptat fizionomia – caci altfel chipul e impropriu .

Aştea au stilouri (şi Boc avea – l’am vazut ) Scrie cumva apasat – cu gesturi nervoase . Trebuie că are peniţa din titan . Stilourile astea sunt menite să le confere o eleganţă retro , nobleţe aş spune – pe care nu au avut’o niciodată .

Dincolo de asta e sigur ! Si eu sunt sigur că va fi prim ministru şi’n dupăamiaza asta  ! „La inceput a fost un telefon , si telefonu era la Băsescu !” – zice Crin – e de rîs ?! Ungureanu dă cu deştu pe o tabletă – expresiv ca un caras .

Crin se înalţă pe scările retoricii . Pune accente , adresează o tiradă de întrebari de la care nu asteapta raspunsuri , împreunează mîinile – multe gesturi înspre – Incubus . Nu ştiu de ce nu-l mai cred , însă spiciul e bun . Nu neapărat în conţinut – ci ca spectacol . Ceva mai devreme a vorbit Paleologu , dintr-o Iliada ambiguă . S-a murmurat s-a rîs – e mult curent electric în sala de plen !

Domnu Croitoru – vorbeşte două minute – scurt – trece Rubiconu , Stixu sau Dunărea pe la Cazane – Trece ! Aplauze – mîini strînse . Micuţul Titulescu – are un zîmbet din alt film . „Pensii şi salarii ...” – aud des chestia asta – e o vorbeală care trebuie să-i scoale din adormire pe mulţi romani .

Brusc îmi doresc un stat minimal – aşa de minimal încît îmi seamănă cu anarhia !

PS . Apare Nuţi – răcoritoare şi sigura – şi-mi confirmă titlul postării .

Cronica invaziilor ,

Să scrii aşa prosteşte , caşicind textul nu ar fi chemat de nimic . Să scrii aşa din amorul lentorii care se prelinge peste tine , conştient fiind că din urma asta n’are să rămină nimic , să scriii aşa, că ţi-a venit la un pahar de vin , necerînd nimic în această LUME , în care este doar un lung şir al tuturor cererilor care aşteaotă să fie semnate . Să te laşi , să mă laşi – să preiau controlul – a tot ce este dorinţă în tine . Si să-l duc Dracului ( celui decare îi aparţine Dorinţa) . De cîte ori te’am rugat să mă laşi în pace ? Pe mine şi pe familia mea nibelungă ? De atîtea ori ai spus da , şi ne’ai călcat în picioarele cailor ogoarele sădite ! Pentru că ceea ce vrei tu e mai presus de vrerea noastră . Am înţeles şi asta , ca nişte plugari moderni ce suntem, am tăcut şi am arat ! Crupele tale nesătule de truda noastră , cea fără de amiaza odihnitoare ! Apoi ai venit şi ne’ai spus că ai se ne iei fiii , ca să-ţi muncească ogorul ori să se’ntoarcă spre noi cu lănci sclipitoare , prea lungi să’ntunece cerul ! Si atunci am tăcut , precum calcanul pe fundul mărilor moaerte . Dar tăcerea noastră nu ţi-a adus liniştea , ba chiar ţi-a zgurnit setea de sînge ! Asta este neînţelesul tău – pe care noi nu îl putem şti. Este dezordinea ta lăuntrică , atît de straină   nouă !

Ai pus atunci frîie de aramă , cailor tăi neîmblînziţi – şi ai purces cu ură fără de seamă asupra noastră . Mi-am dus apoi pruncul şi nevasta în şură şi am scris aşa ! Ca să nu se uite vreodată fărădelegile tale !

cautari mai vechi ,

Fragmente

Pod peste apă . Il văd de la nivelul ochilor . Are parapetul mic , din lemne bătute în diagonală , însă nu aşa de mic încît să-mi fie teamă să merg pe el (vertijul meu celebru) . Parapetul e negru , nu pentru că ar fi vopsit în culoarea asta , e negrul vîrstei lui . Apa peste care trece podul ăsta, odată cu mine ,  nu e aşa de importantă . Ar putea fi un rîuşor scandinav . N’am fost niciodată acolo – dar aşa imi imaginez . Pe malul spre care mă’ndrept e cel puţin noiembrie . Un noiembrie cu un ecran de fagi brumăriţi , fagi tineri – sa tot aibă vreo 40 de ani . Imaginea e alb – negru, ca’n filmele de calitate. Cît alb cît negru ? Ponderat aş spune . Imi apropii pleoapele , ca nişte crengi de fag, pentru a rezolva această problemă de proporţie vizuală. E mai mult alb …

Merg înainte sub povara gîndului de a întoarce capul , spre a vedea ce este pe celălalt mal, malul dinspre care vin. Ar trebui să ştiu asta – de unde vin. Incerc să-mi amintesc, şi’ntre timp , paşii mă poartă pe pod , catre un mal cu fagi , mulţi fagi tineri cu ramuri înţepate’n alb . E alb şi sus , e alb şi jos – de aia susul şi josul în tabloul ăsta, sunt tot una,  au acelaşi sex – contrar tuturor miturilor legate de Geneză .

Deşi ştii foarte bine cu ce mă ocup şi ce mă interesează , zici ceva neutru , ca să treacă vremea .In timpul ăsta roteşti linguriţa în pahar , ascultînd “La”-ul de argint subacvatic sau submartinic , dacă mă gîndesc mai bine. Asta mă face să-mi proptesc bărbia în piept şi să mă uit sub masă . Sub masă e linişte . Cercul ăsta de sticlă separă lumea în două . Acolo jos , la picioarele tale, e altă lumină şi guvernează alte legi . Multe ghirlande de fier forjat încolăcindu-se în arabescuri greu de suportat – chiar si pentru ochii mei, care iubesc curbele , toate curbele. Iubesc curbele (dar îi dispreţuiesc pe curbari) chiar şi cele nescrise pe florare – curbele vulgare şi anonime , neguvernate de nici o ecuaţie intuibilă. Mi se rupe – curba – şi continuă d’anboulea dreaptă , cu o umbră, nu ştiu de unde picată . Obiectele curbe nu au cum să aibă umbre drepte decît într-un caz – şi nu e cazul acela . Continui să urmăresc linia umbrei cu interes, în timp ce tu vorbeşti . Caldarîmul pe care se’ntîmplă toate astea e parizian . Umbra asta, lăsată de nu ştiu ce , urcă peste nişte pantofi cu virf ascuţit , peste nişte tocuri din acelaşi limbaj de racorduri moi , peste nişte glezne şi gambe’nştrămpate , care nu ştiu de ce bat în roşu. Pe toate astea scrie – made in france - şi ştiu ca e aşa, nu mă’ndoiesc o secundă de autenticitatea mărfii. Mă pomenesc că spun “ai picioare frumoase, şi tu şi masa…” . Asta face linişte, o vreme deasupra blatului de sticlă .

Mă uit în dreapta . La capătul dalajului de diabaz cenuşiu, e un rînd de trepte lungi . Dintr-un soclu de marmură roşie,  ţîşneşte degetul mijlociu către cer , sub forma unui obelisc din bronz patinat . Are 8 muchii – “şi tot atîtea feţe” – gîndesc. La dreapta şi la stînga falusului , două coroane de flori, din anul trecut . Incă au cocarde scorojite de hîrtie, pe care descifrez cuvîntul “martiri” pe unua şi “glorie” pe cealaltă . Tot discursul ăsta îmi spune ceva , ceva foarte bătrîn şi cu miez putred , cum este numai înselătoria  . Mă surprind judecînd oameni , şi de la o vreme asta îmi displace – ăşa ca aleg să o iau la stînga . Aici e un şir de bănci , vopsite prin grija primăriei în alb . Băncile privesc către şiruri de cruci mici , albe şi ele, perfect rînduite după o matrice în cardo şi decumanus. Autorităţile , indiferent care or fi fost ele , s-au priceput tot timpul la asta – să ordoneze oamenii , după vîrste, nume ori grade – mai ales cînd ei nu mai sunt. Mă aşez pe bancă şi o vreme mă gîndesc că aş fi pus crucile altfel , după o altă lege , una a divergenţei . Ideea mă plictiseşte . Intr-un tîrziu, îl scot din rucsac şi îl pun pe jos. Scot bateriile din ţiplă şi le bag într-un lăcaş , unde numai acele baterii pot intra cu clik. Totul e fest , cum mi-a promis vînzătorul de la magazin , într-un limbaj semitehnic , într-o atitudine semi-confuză – într-o semiromană contemporană.  “ E simplu după aia….power on înainte-înapoi-left-right” – testîndu’mi creierul bilingv.

Urcă micile dîmburi de pe burţile martirilor . E silenţios şi agil cum numai un tanc chinezesc cu telecomandă poate să fie . Il camuflez în spatele unei cruci – şi-i încerc servomecanismul care-i roteşte turela, pe care-i zugrăvită o cruce neagră, cu chenare albe, mai degrabă teutonică decît chinezească.Intr-u gloria martirilor !. 

Constructia pentagonului regulat ,

Nu mai ştiu exact gîndurile cu care am făcut blogul ăsta – probabil că ele nici nu contează prea mult . Uneori am scris cu pasiune , alteori cu lehamite . In orice caz utilitatea acestor texte este discutabilă – dincolo de posibilele şi nesăbuitele’mi încercări de extrovertire . La un moment dat citind cuvintele cheie cu care s-a ajuns pe pagina asta – am găsit sintagme coerente de geometrie. Cineva căuta o anume figură , o anume construcţie – şi a ajuns pe o pagină, în care niciodată nu a fost vorba despre aşa ceva.

Prin urmare am decis ca din cînd în cînd să fabric cîte un jpg cu oarece scop didactic – în folosul celor care caută o astfel de informaţie explicita.

Nevroze integrate

Zilele trecute mi-a murit calculatorul . Nu a facut-o brusc şi decent cum mă aşteptam . A căzut succesiv , la intervale din ce in ce mai scurte de timp, cu gemete sfîşietoare – pînă a refuzat să mai pornească . Preinfarctul precede colapsul final . Că e mort nu-i o problemă – dar ce mă fac eu fără el ? Imi este de multă vreme echer şi compas , casetofon , ziar, maşină de scris şi înjurat . Porneşte cînd mă scol , înainte de cafea, şi se stinge înainte să aţipesc . Ba mai mult , il bănuiesc de niste conexiuni subtile şi-n timpul somnului – mai ales dacă am vise XXX . Convalescenţa asta, cu închideri intempestive, mi-a reamintit de obiceiul bun de-a da “save” la intervale scurte – şi de obiceiul prost de a anticipa răul iminent .

Cîndva aveam ceva pricepere la şurubărit într’însul – dar era pe timpul lui P2 – dacă cineva îşi mai aminteşte ce era ăsta . In vremurile  alea mi se umpluse casa de tot felul de mărunţişuri : bare de memorie, hardiscuri, maldăre de CD-uri (de diskete nu mai pomenesc) şi tot felul de maţe abjecţe de cabluri şi pamblici. Era un mod straniu de creştere prin eviscerare , caşicînd se extindea din carcasa lui minimalistă către camera mea , către viaţa mea privată – mai avea unpic şi ieşea în stradă să urle “Jos Iliescu !” (asta era la modă pe vremea aia ) . De la un timp, e mai subtil , nu-şi mai scoate măruntaiele la vedere – dar mi-e prezent în toate, proxima prelungire a gîndului – sau poarta pe care acesta (gîndul) iese în realitate. Cît o mai fi realitatea-hyperrealitate de acum.

Aia de la service – m-au întrebat ce are , cum se manifestă ? L-am tras de lesă cu blîndeţe şi le-am spus că nu mai mănîncă de vreo două zile plus că băleşte un fluid verzui…. Au zis că “e de la sursă” . O fi , întotdeauna e o sursă , un arhietip al răului – care generează celelalte faţete . Toate chitările lui BB. King s-au numit Lucille , toate calculatoarele mele o combinaţie alfa-numerică oarecare, terminate’n invariabilul “ ‘n morţii mătii” . Pe măsură ce plăcile video au devenit mai performante şi rîul, RAM-ul căcălău - mai mi-am domolit invectivele – da’ tot n’am ajuns la “my darling” ! Chiar am căzut un pic pe gînduri – şi am realizat că nu m-am purtat cum se cuvine cu el . Obiectele faţă de care nu te porţi cu blîndeţe au toată motivaţia să te trădeze, cînd ai mai multă nevoie de ele .Pe vremea “trasului în tuş” îmi curăţam sculele înainte de orice început . Imi preţuiam echerele pe care oricum dădusem o cîrcă de bani .

Acasă m-am trezit cu mîinile împreunate în poală , ca o babă la poartă care n’are ce face . Mi-am ros o unghie , de la index cred . Dar dacă era de la mijlociu ? Intr-un tîrziu, am luat ceva din bibliotecă , aşa să-mi trec timpul aiurea. Sunt ani buni de cînd citesc mai mult pdf-uri decît cărţi . Totuşi mă surprind în discuţii cu prieni afirmînd că “nu-mi place să citesc de pe monitor, cartea e carte …” – cîtamai fariseul ! Cine mă ştie de mai multă vreme , mă aminteşte căutînd ceva într-un vraf de hîrtii – o schiţă sau vreun manuscris . Mai toată viaţa mea era pe hîrtie . Acum e bine rînduită în foldere – că Dosar sună prea de papetărie . Si iată-mă ajuns la inevitabilul “memento mori” – ce rămîne după juma’ de secol de zvîrcoleli ? Un stik de informaţii – bine rînduit în: Case, Texte, Muzică, Filme, Iubiri . Iată contragerea perfectă . Să ţi-l bagi în cur (stiku’ , indexu sau mijlociu’) .

In care se arata cine si cum mi-a palmat portofelu'