5 minute

Treobuie să mă văd cu doamna M. Am redescoperit stările de tensiune ce preced întîlnirile , nu orice fel de întîlniri – ci cele pe care nu ştiu de ce , le consider „mai importante” . Toate întîlnirile sunt importante , programate sau întimplătoare – egale şi trebuie să se petreacă . Pur şi simplu – dacă nu au loc - înseamnă că aşa trebuie să fie . Am mai pus aici o cruce mare pe mormîntul vechi al hazardului . Revin – deci trebuie să mă văd cu doamna M – la şi jumate - e musai . Aşa ne-am promis la telefon . Toate întîlnirile la care subscriu – au loc la „şi jumate” – nu ştiu de ce negociez aşa – sau mi se mai dă acea jumătate .Mi se’ntîmplă şi „la fix” – dar ceva mai rar . La „şi un sfert” îmi pare vulgar . Un sfert e întotdeauna prea puţin – parcă din zgîrcenie . Iar fără un sfert şi mai jalnic – neîmplinit , trunchiat . Jumătatea e altceva . Mă sparg vocabulele domniţelor de pe sticlă „jumătatea mea” – caşicînd ne-ar lipsi ceva , am fi neîmpliniţi solo . Nu poţi fi fericit în doi sau în oricîţi dacă nu eşti în unul – în srăfundurile unicităţii – vezi bine ! Mă rog , e „şi 25” şi sunt la volan , îndreptîndu-mă ireversibil către locul stabilit . Maşina are o grămadă de butoane , leviere , pedale – menite toate să dea controlul asupra direcţiei . Tot timpul asupra unei anumite direcţii . Doar ştii unde te duci cînd şofezi , nu-i aşa ?Ai direcţie . Ca la fizică – la momentul t1 – obiectul cutare se află în punctul cutare – analiza brutală şi statică a hazardului . Singura raţiune pentru existenţa maşinilor e asta – „scurtează timpul” sau îl fură de undeva , îl comprimă . M-am săturat de secolul vitezei şi de toate consecinţele lui dezastroase . Toată lumea vrea „mai repede” .Se grăbeşte . Către ce ? Viitorul imprevizibil – ciorile de pe gard în schimbul celei din mînă – mai multul vulgar – ne înghite tot timpul . „Cum , nu aţi făcut încă planurile alea ?” – „Incă nu !” .Inţeleg . E „şi 26” . Am în faţă un microbuz oranj – reţin culoarea , niciodată marca – mărcile sunt efemere , culorile perene . Depăşesc şi am timp să văd stopul de la următoarea intersecţie cum schimbă culoarea în galben . Sau poate în oranj – din simpatie şi solidaritate cu microbuzul . O secundă există tentaţia de a accelerare , dar aud vag gemetele făpturii ce’mi sălăşluieşte pe umarul drept . Sunt consecvent principiilor de la „şi 25” aşa că frînez şi aşez liniştit maşina perpendicular pe zebră . Observ asta – oprirea – sau intrarea în altă dimensiune temporală . Nu mai sunt la „70 la oră” – acul moare undeva în stînga jos, acolo unde mor toate ceasurile . Acolo e convenţional zero , acolo e convenţional Sud . Hai poate şi unpic de Vest – că aşa’s făcute cadranele de viteză momentan. Mă gîndesc la interfeţele jocurilor – la fiolele verzi de viaţă şi albastre de mana , orizontale sau verticale – la plinul lor , la golul lor ... Sunt primul la STOP . In viaţa mea nu am prea reuşit să fiu primul la ceva anume , dar iată’mă acum ! Stau – oprit , rupt din dinamica în care tocmai mă aflam , laolaltă cu omenirea . Privesc înainte , către la un „şi 27” . Incremenirea e nefirească , aşa de nefirească încît simt nevoia impulsivă de a face ceva , de a nega nemişcarea . Bag arătătorul în gură , ca să-mi ronţăi o unghie . ce faci tu cînd nu ai ce face , cu degetul ăsta ? De pe umărul drept nu aud nimic – nici măcar de pe umărul stîng . Tăcere deplină . Intre timp , căci există între timp în continuare , microbozul oranj mă ajunge . Imi e în dreapta . Il văd pe şofer , e mai tînăr ca mine – fumeaza cu mîna scoasă lejer peste portieră . Imi zîmbeşte , nu ştiu de ce . Are dantura mai bună ca a mea . Dap, dar eu am tricou mai şmecher şi în mod singur am vocea mai melodioasă , în plus maşina e a mea. A lui e „de serviciu” – scrie ceva cu Electronix pe dînsa . A mea e doar pentru desfătare , un moft . Zîmbim unul la altul . Mă gîndesc să dăm o linie . El nu ştiu la ce se gîndeşte , dar îmi pare că n’ar refuza provocarea . Poate face dreapta ? E „si 27” şi mi se pare fair să-mi anunţ intenţiile aşa că dau clik de stînga. In maşină incepe ticăitul straniu al semnalizării – ţac-ţac . E ceva de pendul în sunetul ăsta , ceva de bombă cu ceas .Alte rîuri curg în timp ce cele vizibile par îngheţate . Mă uit în sţinga , un cîine pe trotuar – aşteaptă să se facă verde pentru pietoni sau verde pentru cîini – nu ştiu. Doamna de lîngă el nu aşteaptă, e grăbită. Imi oferă răgazul să-i constat faţa , pe care par că-s zugrăvite nenumărate preocupări . E absentă din viaţă , dar conectată la semnale . Trece pe secunda de roşu pe care o mai are , şi odată cu ea cele două turme , de pe stînga şi dreapta se întrepătrund . Primul care păşeşte antrenează mişcarea . She has tracers ,followers . Cîinele rămîne pentru verde . Se disociază gentil , de acest abuz – face parte din altă turmă, alt regn . Zîmbesc către aiurea . Se face verde pentru oameni şi cîinele trece zîmbindu-mi . Si aici nu e vorba de Pavlov . Il urmăresc pînă ce dau de zîmbetul ăstuia cu microbuzul oranj . Imi vine să deschid geamul şi să-i arunc un „Eu mă plimb de plăcere – tu nu !” E „şi 28” – ştiu asta că se face verde , pentru automobile şi rinoceri . Fac stînga , cum dădusem de înţeles tuturor „participanţilor la trafic” . Trafic de ce ? De fiinţe umane asumat , de ei înşişi . Microbuzul face dreapta – e clar , ii e frică ! Mă scurg pe bulevard în luntrea mea de fildeş , gîndind un alt rîu . Rîurile din minte , n-au nici o treabă cu rîurile din realitate . Deşi mă gîndesc că alea din minte le generează p’astea din realitate – doar că se scurg în cuvete diferite .De o parte şi de alta turme de antilope gnu aşteaptă traversarea . Aşteaptă semnul , elementul alfa care să sară primul . Aşteaptă doamna pasivă – care să le dea startul , avizul că se poate . Se poate – reflexiv şi impersonal . E „şi 29” – şi sunt unde trebuie – pe planşa hazardului aparent setat . Caut un loc de parcare . Asta uneori e o problemă şi în oraşele mici . Mai fac odată rondul într-o oarecare îngrijorare . Un golf verde dă semne că vrea să iasă . Mărcile’s efemere , culorile eterne . Iese şi la volan e o blondă , o blondă exact aşa cum am visat-o . Blonda infailibilă care-mi face cafeaua în fiecare dimineaţa . Am timp să-i văd sprîncenele şi am certitudine că nu e blondă . Asta e şi mai bine ! N’avem ce face , ne zîmbim – din motive evident diferite. Eu rămîn şi ea se duce . Opresc motorul – acul cade în Sud . E linişte . Mă uit la ceas , limba lungă e în Sud şi ea . Coincidenţă , sincronicitate ? „Social se numeşte – punctualitate” . Aud asta de pe umărul stîng , dar nu mai contează . Ajung , sunt primul . Dinou ? Aleg masa , una ceva mai izolată – dar cu vizibilitate bună . La masă sunt 4 scaune şi doar unul îmi vine bine . Stiu asta – şi mă bucur de avantajul primului venit . Mă aşez – îmi închid telefonul şi-mi opresc ceasul la şi jumătate . O văd pe doamna M apropiindu-se , ţintit ca un crucişetor . Mă ridic - schimbăm priviri , expresii şi atingeri . In faţa mea sunt două scaune . Se aşează fără ezitare pe cel care trebuie . „Aţi comandat ceva ?” . Oh Doamne , cîte am comandat , şi Tu în măreaţa-Ti bunătate mi le-ai dat pe toate ! „Nu, v-am aşteptat pe dumneavoastră !” . Zîmbeşte şi ştiu toate originile acestui zîmbet . Toate izvoarele simple şi fireşti ale fericirii . „Deci haideţi să vă spun despre ce e vorba ca să nu pierdem timpul...” Imi vine să spun ceva despre t1 , despre roşu-galben şi verde – despre cum curg rîurile din minte în contracurent , despre cum trec cîinii cînd trebuie şi oamenii cînd nu . Dar nu-mi iese decît un „Staţi liniştită – avem tot timpul !” şi aşa şi este .