ieri joi

Ieri n’am făcut mare lucru . Nici ieri nu am făcut mare lucru . Simt cum zilele binecuvântate , in special joile , trec d’a’mboulea .Joia e a patra , deci in pintecul simetriei din 7 .D’aia este ideală pentru o capodoperă , ori un act mare de voinţă individuală .Joia imi plătesc mobilu’ – din voia lor şi mila mea . Rembrand a inceput rondu’ de noapte intr-o joi şi tot intr-o joi a şi fost tăiat . Nu pot să trăiesc in tensiunea fără contururi a unei zi de vineri . Toţi aşteaptă să se facă ceasurile 5 . Vineri la 5 - incepe eliberarea. Si aşteptarea asta descintata , cu damf de dorinţă , face ca limbile ceasurilor să se’nvârtă mai repede ori razna – ca’n bermudele triunghiului . Vinerea trece intotdeauna mai repede . Joia poa’ sa nu-ţi treacă niciodată . Nuşh de ce am senzaţia că e joi , şi traiesc ca atare .

Mi-au vorbit ciţiva oameni , si cu tonul neutru sau plictisit , al unei gagici de la informaţii CFR – le-am spus ca trenul pleaca in 10 minute de la linia 3 sau 7 sau 9 ori e suspendat pur si simplu . Nu , nu stiu de ce intirzie acceleratul de Satu Mare – dar ştiu de ce intirzie Iisus de 2000 de ani . Unii m-au privit ca pe un vierme şi am simţit dorinţa lor lăuntrică de a ma strivi , doar doar vor afla dacă zemurile ce-mi ies de sub pielea lucioasă cu sclipiri unsuroase sunt verzi sau roz . Totuşi nu au avut curaj să facă asta . Alţii s-au aplecat cu sfială la ferestruica semicirculară şi au inceput cu un „Nu vă supăraţi ....” . Intotdeauna imi desfac picioarele şi mă dau unpic pe spate cind ei se apleacă . Si nu mă supăr niciodată .

Spre seară m-am plimbat printr-un parc şi am găsit de cuviinţa să intru intr-o galerie cu pinze . O doamnă expunea . Portrete in general , tuşe groase , culori uşor pastel şterse estompa . Am reţinut doar o pereche de ochi albaştri şi o mănuşă metalică . Le ştiu pe amindoua din alte galerii ,din alte zile de Joi .

Pe barba mea ....

Mi-a crescut barba . Nu mi-am lăsat-o cu intenţie, a crescut pur şi simplu , mai degrabă ca o dovadă, o dovadă a naturii mele vegetale . Intotdeuna am asociat creşterea, ca act , acestui regn , păduri in miniatură, năpădind uscatul alb al feţei mele . O dovadă a faptului că ieri a fost – a fost şi atât – perfect compus . E un ieri in care eram proaspăt bărbierit şi zâmbitor , in oglinzi , ca orice fante cu ochi albaştri , din reclamele Gillette . E un ieri pe care nu’l regret , deşi aud tot mai des de la cei ce mă’nconjoară „s-a dus tinereţea...” urmat de un oftat melancolic .

Noul Fusion Power cu 5 lame şi vibromasaj , noul gel asociat cu vijiitul maşinilor pe piste de formula unu . Zimbetul ăla de self –satisfaction , când işi cuprinde obrajii şi bărbia in palme imi e total străin . Unul din cele mai neinspirate cadouri ce mi le’a făcut o gagică , a fost un flacon de After Shave , Cooling Lotion . Nici ea nu stia la ce se foloseşte dar zicea că e „cel mai bun” . Asta evident , ca o consecinţa a faptului că eu insumi eram „cel mai bun” , pentru ea . Multă vreme , sticluţa misterioasă a stat prăfuindu-se pe poliţa de sub oglindă . Intr-o zi am incercat să curaţ nişte scule unsuroase cu ea , in lipsă de spirt . După ce am frecat ca bezmeticu’ o jumate de oră şurubelniţa , am citit pe cutie „sans alcohol” , in consecinţa fără atu , fără vreo trebuinţă . Am aruncat-o , deşi era un dar făcut cu cele mai frumoase intenţii . Nu mă dau „dupa” cu nimic , deşi-mi amintesc sunetele scoase de bunică’mio când işi dădea cu spirt pe faţă după . Obişnuia sa-şi ascută briciul pe o cureluşe intinsă pe un suport de lemn . Era un ritual , era riscant – d’aia trebuia să fii tot timpul atent , in gardă . Asta uneori mi se pare bărbăteşte ...

Barba asta confirmă prima propoziţie a lui Kepler şi chiar relavitatea, Mysterium Cosmographicum . Kepler insuşi era bărbos . Si ca mai toţi bărboşii celebri avea o stranie lucire in ochi . Iar ochii sunt mai vizibili dacă buzele sunt mai estompate . Femeile fac asta rujindu-se – iar apoi vazind disproporţia işi fac umbre la ochi . Imi place asta de mor ! Nah la bărbaţi e mai triky , ne estompam buzele lăsăndu-ne bărbi şi mustăţi – less endeavour , less money … Daca e prea’prea Bin Laden , abulim şi nişte ochelari de soare şi iată portretul artistului .

Niciodată un bărbierit nu m-a făcut , mai proaspăt , mai bărbat şi cu atit mai puţin „mai increzător” . M-am bărbierit , pentru că aşa am pomenit că procedează bărbaţii erei mele . E un obicei dobândit , un mimetism cu substraturi igienice ori estetice , o modă. N’am invăţat asta de la tata , deşi cred că mi-ar fi plăcut . E un pas iniţiatic in domesticire , ca atunci cind mama ii dezvăluie ficei secretul creşterii cozonacilor ei . Homleşii , loviţii de soartă ai marilor oraşe, sunt bărboşi, cu privirea pierdută – e o dovada a neputinţei lor , a mizeriei şi promiscuităţii la antipodul civilizaţiei .Insuşi termenul peiorativ de „barbar” işi are originea in pilozităţi blonde vizigote ori intunecate , hunice .Nu ştiu dacă mi’am lăsat barba asta din neglijenţă sau comoditate , in nici un caz „nu’mi stă mai bine” . Nu am să spun nici că este o marcă a unei anumite vărste ori stări interioare , prin urmare o consecinţă ori un manifest . Am o barbă rară şi aspră cu câteva fire albe, incă departe de a fi sură , dacă e să privesc partea plină a paharului .

Uneori când mă gândesc la ceva , caut un răspuns ferecat in minte ori mimez asta destul de bine – mă pomenesc incadrându-mi buzele intre police şi indez , apoi trecândumi palma in jos către gât . Reiau gestul ăsta de câteva ori şi in răspăr . Este o periere a palmei sau o mângâiere a bărbii , nu ştiu cum să o iau , insă o fac pur şi simplu . Nu e un gest conştient , dar pe undeva există credinţa ca numai aşa gasesc soluţia . Poate caut o confirmare tactilă in ambele direcţii , o dovadă a faptului că sunt – aici şi acum , in carne şi oase , şi carnea asta are păr pe dânsa . Am văzut mişcarea asta in Kagemusha , asociată cu atitudinea meditativă a seniorului alfa – superb jucată .

O cuprinsesem in braţe , şi’mi coboran buzele in lungul reliefurilor ei blânde . O dezmierdam , şi doar tu ştii cât de mult imi place sunetul şi acţiunea acestui verb , cu toate conotaţiile scato pe care le are etimologic . Când deodată mi’a prins capul in palme şi mi-a şoptit : „mai fă-mi asa !” . Mirat m-am oprit şi am privit-o lucid preţ de o clipă .Am oprit şi caseta cu Bob Marley şi respiraţia sacadată. Fără să deschidă ochii , a spus : „mai fă-mi acolo unpic , cu barba...” . Si am făcut aşa o vreme , bucurindu-mă’n doi de atingere , electrizantă pentru ea , duioasă pentru mine . Poate d’aia imi trec din cind in cind mâna prin barbă , căutind in subconştient genul acela de senzaţie .După un timp , a spus , tot cu ochii inchişi : „e aspru ...” . Deatunci obişnuiesc să păstrez pe marginea patului , o pensulă de ulei , cu virf scurt , tăiat drept . O folosesc de fiecare dată cind vârtejul iubirii mă prinde proaspăt bărbierit , deci nepregătit pentru asta . E un surogat , spune ea , „nu e lafel ca barba ta ...”

atitudini

Nu scriu despre ce se intimpla . Nu scriu despre stiri mediafax . Nu scriu despre Pepe şi Oana . Nu scriu despre viata altora , chiar dacă e aventuroasă , cu femei afro-anale in hoteluri de lux . Nu scriu , in general despre subiecte de prima pagină – pentru că viaţa mea e inafara primei pagini . Si mi se mai pare ceva ciudat la salbăticia cu care e devorată prima pagină . Cred că o parte din noi , jinduim fără speranţă după o viaţă in care să se’ntimple ceva , de natură scandaloasă , pornografică ori barem la limita penalului - cu toate astea , nu ni se'ntimpla nimic . Nefăcind asta deloc , păstrindu-şi castitatea , de român „cinstit dar sărac” , se’nfruptă din „depravările” unei societăţi , nu-i aşa , puţin spus decadentiste ori imorale , care cum altfel poate sa fie, decit inafara lor ? . Noi nu , "niciodata noi nu" ... sta gravat piepturile a milioane de romani .

Mai deunăzi , „neşte” romăni de stufăriş , cumano-polinezieni , au descoperit că haite nărăvaşe de cai „sălbatici” le bintuie moşiile . Nu poţi să-i acuzi pe aceşti domni , in plutirile lor etilice , că nu au spirit intreprinzător . Pe acelaşi tipar alţii au hacuit pădurile , ori au dezmembrat combinate intregi . Aştea din deltă , intre două vodci , au ginit oportunitatea , şansa vieţii lor , mina destinului cu bilet de abator . „Neşte” kile de salam , umblă aşa d’amboulea, fără stapin ori barem băcan , in „no man’s land” , ambalate sau travestite in ierbivore placide . Cum pana mea să ratezi o astfel de ocazie , pe vremurile astea hide ?E o criză scuzabilă pentru orice acţiune, o criză in care nu supravieţuieşte oricine . Deindată vaşnicii cauboi de baltă , au pus mina , care pe lasou texan , care pe şaua de la hondă , care pe bita tradiţională cu incrustaţii mioritice – şi au purces sa adune „fructele pămintului” . Am văzut un astfel de bezmetic la TV , susţinind in oligofrenia’i deloc simpatică , cum că dobitoacele sunt ale lor „din moşi strămoşi” . Care moşi , care strămoşi ? Undeva in negura istoriei , văd un călăreţ mongol , venit cu arcanu , să-şi revendice drepturile din „moşi stramoşi” asupra muierilor , copiilor şi celorlalte dobitoace ale plaiurilor . La capătul celălalt al penibilului se situează ONG – urile şi „oamenii de bine” , care mai tot timpul se situează postsincron faţa de eveniment – ba după ce padurea e demult chibrituri , ba după ce „ursu carpatin” le’a trimis o poză in care stă mumos , culcat la picioarele unui bancher cu flintă . Nici măcar nu avem parte să vedem ca’n Ucraina , sinii unor activiste , prea green . Că e o măgărie , puţin spus inumană , ce au făcut ăia prin deltă cu caii , e evident . Mă gindesc insă , că roiurile de tăuni care pină mai ieri biziiau bidivii , vor trage mai abitir la mult incercaţii lipoveni – e doar o chestiune de „lanţ trofic” .Chestia insă nu e o noutate , are origini vechi postdecembriste , si incepe cu cadinele cu zimbet de rulment din pieţele Stambulului continuind cu mult prea Roşia Montană . Aici imi inchei spiciu’ fără hârieli inutile , ipocrite şi patriotice . Mie mi se ... vouă vise ...

mic balamuc duminical

Mă priveşte frontal . Are ochii tulburii cu pupile de un gri foarte deschis , e casicind ar avea o pleaoapă translucidă , o pieliţa subtire trasă peste glob . Mă trezesc gândindu’mă că membrana asta il protejează de ceva anume – de insecte , de soare sau cuvinte straine . E un filtru , o jaluzea – prin ea lumea e mai blindă, sau cel putin altfel . După asta imi amintesc că pleopa aia , i-am desenat’o eu şi deci e a mea . I’am pus-o special (lol) , caci pe atunci incerca exercitiul nestăpinit al seductiei spontane . De cite ori nu reusea , obiectivul numit victima se transforma in stana de piatra. Incerc sa-i citesc intr-un fel această privire difuză , transparentă in lumina amiezei , cind brusc mă intreabă :

- Iţi e frică de mine ?

Nu , nu imi este . De ce mi’ar fi frică de un vrăjitor nespus de puternic , care doar printr-un gest al miinii , m’ar putea preschimba intr-o jivină anostă preţ de o eternitate ? Tinuta lui sport este insă descumpanitoare , hilară intru-citva . Poartă un trening gri deschis , cu fermoar mare metalic terminat cu un fluture nichelat ordinar , intr-o flegmă de strălucire .In dreptul inimii are un logo cauciucat - Janus . Zimbesc . Zimbeste si el , aratindu’mi un canin de aur in contrapartida. Pantalonii sunt trei sferuri negri cu vipuşcă roşie , la care s’a incins cu o sfoară groasă de mărţisor . Poarta niste ghete inalte , cu siret , negre , cam cum sunt cele de box . Peste umărul sting ii atirnă descheiat un ruxac de şcolar . Un fum subţire şi albăstrui iese din el , invirtoşindu’se formindu-se-deformindu-se spre plafon . Din cind in cind fumul capătă contururi precise de păsări fabulose . Deschid pliscurile şi bat din aripi mari , trecind prin pereţi camerei mele. Sunt intruparile iluzorii ale gindurilor , asa vorbeste el , ca indienii , cu fumurile si prin intermediul lor .

- Arăţi schimbat , zic .

- Lumea s’a schimbat şi ea nu’i aşa ? Incerc să ţin pasul cu moda . Nu sunt insă aici sa te amuz cu ţinuta mea ...

- Stiu.

L’am cunoscut pe Ernesto zis Tatalor dintr-o intimplare . In urma cu vreo 10 ani , eram in fata unui gard de caramida la marginea orasului . Nu , nu ma pişam pe el (pe gard !) . Aveam un spray cu vopsea roşie şi tocmai imi iesise dintr-o singura miscare P inima I . Inima era cam piezişa şi grasă , ca o frunză de tei luată’n băşină de zefirul de la miazăzi . Tocmai mă gindeam ce sa-i mai fac inimii aleia ca sa mă scot sau ca sa o scot . Nişte ghirlande a la Hector Guimard , sau ceva despre Malone (era la moda p’atunci). „Da-i foc !” am auzit , şi am intors capul pe jumătate speriat . Atunci am văzut prima pasăre de fum . Se chema Treierătorul de Suflete Ogival Paradoxal cu Capu’ Oval. Am intrebat prosteşte pasărea „Da’ de ce sa-i dau foc ?” „Intii pişa’te pe inima aia şi după aia dă’i foc ....” . Si aşa am şi făcut şi nu mică’mi fu mirarea, cind in urma citorva petarde de carnaval , işi facu apariţia insuşi Ernesto .

- Auzi cumetre , i’ai tras-o ?

- Cui ? am bâiguit

- Eh cui ...?! Lu’ Flores de primavera ... lu’ aia mică !

- Nah , asta cu I nu e mică deloc . Aia mică nu ştiu dacă vrea , cre’ ca nu după cum emite ...

- Da tu vrei ?

............

Aici mă prinsese prima dată . Oare eu vreau ? Si dacă intr-adevăr vreau un anume ceva , conductă umedă musculară , căptuşită in mucoase indoielnice , chiar este voinţa mea asta ? Probabil că nu . Trebuie că vreau mult mai mult , si multu’ asta imi pare puţin spus , inafara liniarităţii umane . Buey , deci orice chestie cuantificabilă , ori cantitativă e inafara obiectului voinţei , insă poate fi contabilizată la dorinţe . Asta fusese una din lecţiile primare de magie – a vrea versus a dori .

- Nu , nu o doresc pe aia mică .

- Cu toate astea ai mers cu ea pe munte ... şi aţi făcut prostioare !

- Ba chiar deloc , nişte chinezi doar – coborau . Sunt peste tot precum ştii (chinezii) . Făceau poze .

- Aia de fac poze şi au ochii mici sunt japonezi . In fine , cert e că ai lăsat-o să te sărute .

- Nu metre , a fost o consecinţa intrucit voiam asta cu toată fiinţa mea , voiam defapt mult mai mult , aproape totul aş spune şi cind spun „aproape” e ultima zvâcnire a modestiei prost inţelese .

Mi-am aprins o ţigare in timp ce mi’o imaginam „p’aia mică” . De pe geam am privit cum tramvaiul 42 , pleacă incet cu smucitură , scinteie şi alte apucături intempestive de motor electric . Ca o cortină lungă cu decupaje , a lăsat scena , numită peron, liberă . O fată priveşte in stânga in urma tramvaiului , apoi spre dreapta . „Dreapta e direcţia bună beibi....” mă trezesc vorbind . Preţ de citeva clipe stă pe peron , isi trece mina prin păr . Apoi scoate o minge verde din geantă , se apleacă şi o pune cu grijă pe bordură . Mingea ţopaie bucuroasă şi traversează strada fluierind , după care face dreapta la benzinărie , şi „aia mică” o urmează rizind . Privesc liniştit cum vine incoace , cam asta inseamnă să vrei – mă gindesc zimbind . Scot fumul pe nări şi două coloane albe se unesc in nechezat sălbatic . Pegas asta are origini de cămiloi de pe pachet galben JT . Işi intinde aripile şi-şi dă drumul , aşa cum numai un Pegas ştie sa-şi dea drumul către un măr verde . Nu ştiu cum să te’ntimpin altfel , e tot ce ştiu de la Ernesto ...