Intru intr-o alimentarã in scopul declarat de’a’mi lua
ţigãri . Rãstimp am niste gânduri
tulburi , amestecate aşa cã’mi petrec câteva minute printre rafturi .
Vãd ambalaje colorate: biscuiţi , cipsuri , dulciuri şi mã gândesc cã’s doar
nişte ilustraţii anapoda ale vijâielilor din propriul cap . Gândurile mele nu
au formã şi culoare , doar cautã ecouri in galantare pentru a se’ntrupa . D’aia
mi’au plãcut intotdeauna jeleurile – forma pare atât de fragilã , incât e
ultima lor caracteristicã – jeleurile nu au formã pentru cã poa sã aibã orice
formã – şi asta sunã ca un dicton Gigi Becali . Una peste alta gindurile mele
gelatinoase se preling pe etajere , intrind din cind in cind in cite’o pungã .
Mã plimb in prãvãlia asta ca’ntr’un muzeu . Ce vreau ? Mai vreau ceva ?
La un moment dat ceva se’ntâmplã . Nu ştiu ce . Se schimbã
culorile , umbrele pãlesc şi mã las tras de mânecã – sau de ciocãnel , nicovalã
şi scãriţã (tras de ureche are alte conotaţii). Mã uit stânga mã uit dreapta ,
ca atunci când sunt pe zebrã . Niente . Mã intorc , şi in cele din urmã , ridic
ochi spre tavan . De sus nici un semn , desi’l astept demult ! Sus e tãcere şi
un plafon casetat cu matrice profanã .
Intre timp decorul e imbogãţit de câţiva muşterii , beţi
ca şi mine , nãlucind printre rafturi . Eu caut SURSA – SURSA neliniştii mele .
Constat cã nu este o stare de angoasã , ba chiar dimpotrivã...”
melan-melan-melancholia” – nici vorbã . Aud de la casierie „3,50 Lei” –
cuantific asta şi mai ascult odatã „trei lei cincincizeci vã rog !”. Sunã
altfel .
Mã’ndrept spre casa de marcat – şi mi-e clar cã acolo’şi
are obârşia mirarea mea . Sunt convins cã trebuie sã gãsesc ceva . Totdeauna am
stiut când e ceva de gãsit . Stiu sub ce brad sã-mi aştept jucãriile , ştiu
ce-mi ascunzi sub bumbace şi mai presus de atât ştiu şubrezia verbului a şti . Cunoaşterea are şi o laturã negativã – il
priveazã pe cunoscãtor de farmecul surprizei . Stiu .
„Un pachet de camel , o fisã de cafea” –„15,50 Lei” . Ba
nu pardon – „Cincisprezece lei şi cinzeci de bani vã rog !” Abia acum o privesc
.
Casieriţa are toate calitãţile pentru a fi clasatã banalã
in orice atlas zoologic cu femei – pe la
vreo 35 , supraponderalã , pãr castaniu , ochi cãprui şi mici , şorţ albastru ,
fardatã sumar şi cu o machetã la brâu , care oricum nu ie brâu ci cerc de butoi
.... O privesc in ochi şi zâmbesc fãrã sã vreau , ca’n faţa lu’ Moş Crãciun , ca din suflet
adicã . Zâmbeşte şi ea . Nu e banalã deloc neiculiţã ! M-a purtat prin toatã
prãvãlia cu vocea asta ! Si-mi dau seama cã vocea n’are nimic deosebit –
pronunţia insã da ! Imi zâmbeşte in continuare şi adaugã „Un pachet de camel şi
o fisã de cafea , domnule , Cincisprezece lei şi cinzeci de bani vã rog !” .
Cântã fraza asta cuvânt cu cuvânt , notã cu notã . Zâmbeste şi cântã , nume de
mãrfuri şi preţuri ! Bãi nenicã , nu’ş’ dacã-i conştientã de chestia asta , dar
in fond nici nu conteazã !
Plãtesc şi ies din prãvãlie . O vreme nãucesc spre birou
auzindu-i vocea , preţuri in acorduri . Apoi imi imaginez casa de marcat
prelungitã cu tubulaturi de orgã şi o sopranã vocalizând „trei lei şi cincizeci
de bani ....!” Superb . Apoi un câine latrã şi’mi intrerupe vulgar concertul cerebral.
Dupã aia mã’ntreb dacã ãştia care cântã vorbind , aşa din amoru’ vieţii bine
temperate, ca o prelungire a unei copilãrii vesele işi dau seama cât de aproape
sunt de adevãratul sens al muzicii – impãrtãşirea necondiţionatã , spontanã şi
voluntarã a iubirii ? Care pânã la urmã e Dumnezeu , care vinde mãrunţişuri
intr-o alimentarã de provincie .
Am zis ! (verde bob’nãut )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu