Misticoide - sau planeta trebuintelor

Am venit pe lume , dintr-o voinţă şi nu pot fi altceva decit născătorul meu – o voinţă - cum dintr-un simbure de cireaşă v-a răsări un cireş sau nu va răsări nimic , niciodată . “Eu şi Tatăl una suntem” - nu v-a fost suficientă , pentru că aţi crezut că este vorba doar de El , Mântuitorul – cind defapt această propoziţie rezolvă toată ecuaţia existenţei .Tot timpul pe care l-am petrecut până acum , l-am consacrat inţelegerii naturii mele – chiar dacă uneori asta a durut foarte tare . Restul care mi-a mai rămas nu-l pot dedica decât acceptării acestui lucru . Sunt un “sunt” , fără nici un ornament poetic , fără vreo justificare , fără vreun complement , un “sunt” suficient , având aceleaşi origini ca şi Cuvântul , cel de la Inceput .

Cel mai greu mi-a fost să pricep regulile Cerului , crezind mai tot timpul Pământul inafara lor , ca o insulă a pasiunilor – ruptă de celelalte lumi posibile , o lume a vacanţelor , deşi cea mai inspăimântătoare imagine a acestei planete este chiar vacantarea ei , pustietatea – Jupiter , prezenţa in lipsa oricărui argument . Iar singurul argument care face această lume plauzibiă este iubirea , ca stare perpetuă de a fi .

Sentimentul naufragiatului , singurătatea apăsătoare a egoistului – nu mi-au fost deloc străine in toată acestă căutare . Am citit Mein Kampf de mii de ori , murind de fiecare dată , pe frontal insângerat al primei pagini . Apele care ne separă pe noi , locuitorii insulelor individuale , nu-s altceva decât fluidul primordial , liantul care ne uneşte intr-o veşnicie fără capricii . Nu există singuratate , individualitate ci doar identificare cu Totul . Distanţele sunt iluzorii , aici şi acolo sunt doar poziţionări ale neinţelegerii , trenul văzut de pe peron , cind defapt nu poţi fi niciodată incremenit in acea stare inertă , decât dacă eşti déjà mort . Eşti in tren cu noi toţi laolaltă , impărţind brânza şi mirosul de picioare , sau nu eşti deloc .

1 iunie

Trec pe strada . A venit vara , o altfel de vara – pe care nu o asteptam asa curind . Strada zornăie , intr-un fel nespecific civilizaţiei motorului cu explozie . Copii trec pe strada in ceea ce se vrea o paradă de 1 iunie . Poliţia a oprit circulaţia adulţilor pe bulevardul central , transformindu-l intr-un sotron fara inceput . Mă opresc preţ de citeva minute . Treaba e organizata , ca pe vremuri aproape . Trec in grupuri compacte uniformizati . Profesorii flancheaza pe margini . Nu poarta pancarde cu “Conducatorul iubit” de şoimii patriei şi pionierii cutezători - dar au un zimbet fracturat asemanator . Mişcarea nu e asa de rigidă , dar aceaşi in fond , incă nu am uitat mecanismele ei greoaie . Nu sunt veseli , şi cum ar fi altfel o gloată de puşti , strânşi cu oarece constrângere , intr-o strungă controlată de adulţi zeloşi dar nefericiti ? Sunt prea puţine râsete , şi mult mai multă incrâncenare decât ar fi cazul . Panouri cu gimnaziul cutare , cu grădiniţa cutare , unii in costume naţionale – cind naţiunea din care se hranesc , e una enormă , planetară – network society. Nu se scandează , şi asta crează mai degrabă o complicitate suspecta . Sunt marjorete cu fuste scurte care flutură alte stindarde roşii , ceva mai mici ca nişte bucheţele . Sunt câteva personaje de bâlci ori Disney , ce se vor amuzante , antrenante . Nu ştiu de ce nu(mi) sunt .E un “copy/paste” din altă lume , un “paste” de petarde şi goarne , intr-o lume tristă profund . Văd şi un car alegoric , intesat de copii in treningurile feluritelor cluburi sportive, locale – un viitor sănătos , al tinerei generaţii – la care vai , ce minunat se pricep toţi propagandiştii de la Goebbels incoace . Mutarea atenţiei unei societăţii a adulţilor mult prea bolnave catre o societate inca nenăscută a copiilor, dar vai , atât de previzibilă . Speranţa moare ultima – dar moare , nu-i aşa ?

ieri joi

Ieri n’am făcut mare lucru . Nici ieri nu am făcut mare lucru . Simt cum zilele binecuvântate , in special joile , trec d’a’mboulea .Joia e a patra , deci in pintecul simetriei din 7 .D’aia este ideală pentru o capodoperă , ori un act mare de voinţă individuală .Joia imi plătesc mobilu’ – din voia lor şi mila mea . Rembrand a inceput rondu’ de noapte intr-o joi şi tot intr-o joi a şi fost tăiat . Nu pot să trăiesc in tensiunea fără contururi a unei zi de vineri . Toţi aşteaptă să se facă ceasurile 5 . Vineri la 5 - incepe eliberarea. Si aşteptarea asta descintata , cu damf de dorinţă , face ca limbile ceasurilor să se’nvârtă mai repede ori razna – ca’n bermudele triunghiului . Vinerea trece intotdeauna mai repede . Joia poa’ sa nu-ţi treacă niciodată . Nuşh de ce am senzaţia că e joi , şi traiesc ca atare .

Mi-au vorbit ciţiva oameni , si cu tonul neutru sau plictisit , al unei gagici de la informaţii CFR – le-am spus ca trenul pleaca in 10 minute de la linia 3 sau 7 sau 9 ori e suspendat pur si simplu . Nu , nu stiu de ce intirzie acceleratul de Satu Mare – dar ştiu de ce intirzie Iisus de 2000 de ani . Unii m-au privit ca pe un vierme şi am simţit dorinţa lor lăuntrică de a ma strivi , doar doar vor afla dacă zemurile ce-mi ies de sub pielea lucioasă cu sclipiri unsuroase sunt verzi sau roz . Totuşi nu au avut curaj să facă asta . Alţii s-au aplecat cu sfială la ferestruica semicirculară şi au inceput cu un „Nu vă supăraţi ....” . Intotdeauna imi desfac picioarele şi mă dau unpic pe spate cind ei se apleacă . Si nu mă supăr niciodată .

Spre seară m-am plimbat printr-un parc şi am găsit de cuviinţa să intru intr-o galerie cu pinze . O doamnă expunea . Portrete in general , tuşe groase , culori uşor pastel şterse estompa . Am reţinut doar o pereche de ochi albaştri şi o mănuşă metalică . Le ştiu pe amindoua din alte galerii ,din alte zile de Joi .

Pe barba mea ....

Mi-a crescut barba . Nu mi-am lăsat-o cu intenţie, a crescut pur şi simplu , mai degrabă ca o dovadă, o dovadă a naturii mele vegetale . Intotdeuna am asociat creşterea, ca act , acestui regn , păduri in miniatură, năpădind uscatul alb al feţei mele . O dovadă a faptului că ieri a fost – a fost şi atât – perfect compus . E un ieri in care eram proaspăt bărbierit şi zâmbitor , in oglinzi , ca orice fante cu ochi albaştri , din reclamele Gillette . E un ieri pe care nu’l regret , deşi aud tot mai des de la cei ce mă’nconjoară „s-a dus tinereţea...” urmat de un oftat melancolic .

Noul Fusion Power cu 5 lame şi vibromasaj , noul gel asociat cu vijiitul maşinilor pe piste de formula unu . Zimbetul ăla de self –satisfaction , când işi cuprinde obrajii şi bărbia in palme imi e total străin . Unul din cele mai neinspirate cadouri ce mi le’a făcut o gagică , a fost un flacon de After Shave , Cooling Lotion . Nici ea nu stia la ce se foloseşte dar zicea că e „cel mai bun” . Asta evident , ca o consecinţa a faptului că eu insumi eram „cel mai bun” , pentru ea . Multă vreme , sticluţa misterioasă a stat prăfuindu-se pe poliţa de sub oglindă . Intr-o zi am incercat să curaţ nişte scule unsuroase cu ea , in lipsă de spirt . După ce am frecat ca bezmeticu’ o jumate de oră şurubelniţa , am citit pe cutie „sans alcohol” , in consecinţa fără atu , fără vreo trebuinţă . Am aruncat-o , deşi era un dar făcut cu cele mai frumoase intenţii . Nu mă dau „dupa” cu nimic , deşi-mi amintesc sunetele scoase de bunică’mio când işi dădea cu spirt pe faţă după . Obişnuia sa-şi ascută briciul pe o cureluşe intinsă pe un suport de lemn . Era un ritual , era riscant – d’aia trebuia să fii tot timpul atent , in gardă . Asta uneori mi se pare bărbăteşte ...

Barba asta confirmă prima propoziţie a lui Kepler şi chiar relavitatea, Mysterium Cosmographicum . Kepler insuşi era bărbos . Si ca mai toţi bărboşii celebri avea o stranie lucire in ochi . Iar ochii sunt mai vizibili dacă buzele sunt mai estompate . Femeile fac asta rujindu-se – iar apoi vazind disproporţia işi fac umbre la ochi . Imi place asta de mor ! Nah la bărbaţi e mai triky , ne estompam buzele lăsăndu-ne bărbi şi mustăţi – less endeavour , less money … Daca e prea’prea Bin Laden , abulim şi nişte ochelari de soare şi iată portretul artistului .

Niciodată un bărbierit nu m-a făcut , mai proaspăt , mai bărbat şi cu atit mai puţin „mai increzător” . M-am bărbierit , pentru că aşa am pomenit că procedează bărbaţii erei mele . E un obicei dobândit , un mimetism cu substraturi igienice ori estetice , o modă. N’am invăţat asta de la tata , deşi cred că mi-ar fi plăcut . E un pas iniţiatic in domesticire , ca atunci cind mama ii dezvăluie ficei secretul creşterii cozonacilor ei . Homleşii , loviţii de soartă ai marilor oraşe, sunt bărboşi, cu privirea pierdută – e o dovada a neputinţei lor , a mizeriei şi promiscuităţii la antipodul civilizaţiei .Insuşi termenul peiorativ de „barbar” işi are originea in pilozităţi blonde vizigote ori intunecate , hunice .Nu ştiu dacă mi’am lăsat barba asta din neglijenţă sau comoditate , in nici un caz „nu’mi stă mai bine” . Nu am să spun nici că este o marcă a unei anumite vărste ori stări interioare , prin urmare o consecinţă ori un manifest . Am o barbă rară şi aspră cu câteva fire albe, incă departe de a fi sură , dacă e să privesc partea plină a paharului .

Uneori când mă gândesc la ceva , caut un răspuns ferecat in minte ori mimez asta destul de bine – mă pomenesc incadrându-mi buzele intre police şi indez , apoi trecândumi palma in jos către gât . Reiau gestul ăsta de câteva ori şi in răspăr . Este o periere a palmei sau o mângâiere a bărbii , nu ştiu cum să o iau , insă o fac pur şi simplu . Nu e un gest conştient , dar pe undeva există credinţa ca numai aşa gasesc soluţia . Poate caut o confirmare tactilă in ambele direcţii , o dovadă a faptului că sunt – aici şi acum , in carne şi oase , şi carnea asta are păr pe dânsa . Am văzut mişcarea asta in Kagemusha , asociată cu atitudinea meditativă a seniorului alfa – superb jucată .

O cuprinsesem in braţe , şi’mi coboran buzele in lungul reliefurilor ei blânde . O dezmierdam , şi doar tu ştii cât de mult imi place sunetul şi acţiunea acestui verb , cu toate conotaţiile scato pe care le are etimologic . Când deodată mi’a prins capul in palme şi mi-a şoptit : „mai fă-mi asa !” . Mirat m-am oprit şi am privit-o lucid preţ de o clipă .Am oprit şi caseta cu Bob Marley şi respiraţia sacadată. Fără să deschidă ochii , a spus : „mai fă-mi acolo unpic , cu barba...” . Si am făcut aşa o vreme , bucurindu-mă’n doi de atingere , electrizantă pentru ea , duioasă pentru mine . Poate d’aia imi trec din cind in cind mâna prin barbă , căutind in subconştient genul acela de senzaţie .După un timp , a spus , tot cu ochii inchişi : „e aspru ...” . Deatunci obişnuiesc să păstrez pe marginea patului , o pensulă de ulei , cu virf scurt , tăiat drept . O folosesc de fiecare dată cind vârtejul iubirii mă prinde proaspăt bărbierit , deci nepregătit pentru asta . E un surogat , spune ea , „nu e lafel ca barba ta ...”

atitudini

Nu scriu despre ce se intimpla . Nu scriu despre stiri mediafax . Nu scriu despre Pepe şi Oana . Nu scriu despre viata altora , chiar dacă e aventuroasă , cu femei afro-anale in hoteluri de lux . Nu scriu , in general despre subiecte de prima pagină – pentru că viaţa mea e inafara primei pagini . Si mi se mai pare ceva ciudat la salbăticia cu care e devorată prima pagină . Cred că o parte din noi , jinduim fără speranţă după o viaţă in care să se’ntimple ceva , de natură scandaloasă , pornografică ori barem la limita penalului - cu toate astea , nu ni se'ntimpla nimic . Nefăcind asta deloc , păstrindu-şi castitatea , de român „cinstit dar sărac” , se’nfruptă din „depravările” unei societăţi , nu-i aşa , puţin spus decadentiste ori imorale , care cum altfel poate sa fie, decit inafara lor ? . Noi nu , "niciodata noi nu" ... sta gravat piepturile a milioane de romani .

Mai deunăzi , „neşte” romăni de stufăriş , cumano-polinezieni , au descoperit că haite nărăvaşe de cai „sălbatici” le bintuie moşiile . Nu poţi să-i acuzi pe aceşti domni , in plutirile lor etilice , că nu au spirit intreprinzător . Pe acelaşi tipar alţii au hacuit pădurile , ori au dezmembrat combinate intregi . Aştea din deltă , intre două vodci , au ginit oportunitatea , şansa vieţii lor , mina destinului cu bilet de abator . „Neşte” kile de salam , umblă aşa d’amboulea, fără stapin ori barem băcan , in „no man’s land” , ambalate sau travestite in ierbivore placide . Cum pana mea să ratezi o astfel de ocazie , pe vremurile astea hide ?E o criză scuzabilă pentru orice acţiune, o criză in care nu supravieţuieşte oricine . Deindată vaşnicii cauboi de baltă , au pus mina , care pe lasou texan , care pe şaua de la hondă , care pe bita tradiţională cu incrustaţii mioritice – şi au purces sa adune „fructele pămintului” . Am văzut un astfel de bezmetic la TV , susţinind in oligofrenia’i deloc simpatică , cum că dobitoacele sunt ale lor „din moşi strămoşi” . Care moşi , care strămoşi ? Undeva in negura istoriei , văd un călăreţ mongol , venit cu arcanu , să-şi revendice drepturile din „moşi stramoşi” asupra muierilor , copiilor şi celorlalte dobitoace ale plaiurilor . La capătul celălalt al penibilului se situează ONG – urile şi „oamenii de bine” , care mai tot timpul se situează postsincron faţa de eveniment – ba după ce padurea e demult chibrituri , ba după ce „ursu carpatin” le’a trimis o poză in care stă mumos , culcat la picioarele unui bancher cu flintă . Nici măcar nu avem parte să vedem ca’n Ucraina , sinii unor activiste , prea green . Că e o măgărie , puţin spus inumană , ce au făcut ăia prin deltă cu caii , e evident . Mă gindesc insă , că roiurile de tăuni care pină mai ieri biziiau bidivii , vor trage mai abitir la mult incercaţii lipoveni – e doar o chestiune de „lanţ trofic” .Chestia insă nu e o noutate , are origini vechi postdecembriste , si incepe cu cadinele cu zimbet de rulment din pieţele Stambulului continuind cu mult prea Roşia Montană . Aici imi inchei spiciu’ fără hârieli inutile , ipocrite şi patriotice . Mie mi se ... vouă vise ...