Elefantul Albastru

Limba Romănă pe care o vorbesc acum , este în mare măsură aşa datorită bunică’mi . Bunica m’a avut în grijă pînă pe la zece ani , predîndu’mă maică’mi gata fasonat , cu setările din bios făcute . Mi-a instalat succesiv noţiuni elementare de bune maniere , igienă corporală şi limba romană – toate home edition . Peste romăna asta, antediluviană, s-au construit ulterior limburi mai recente şi mai sofisticate, pe care le asociez cu joaca , şcoala , lectura , universitatea şi eterna plutire în post/tranziţie .

Zilele astea ,într’o frenezie a ordinii în dezordine , am frunzarit nişte reviste mai vechi de fotografie – înainte de a le arunca ireversibil la gunoi . Imi amintesc ca la momentul la care le cumpăram , erau destul de scumpe , poate tocmai de aceea fiecare copertă îmi trezeşte amintiri unice . In colţul din stînga jos scrie 25,00 F . Cine mai ştie cît era francul în 1997 ? Cui îi mai pasă asta ? O monedă demult dispărută , precede dispariţia iminentă a civilizaţiei emitente . Este fascinant cum gîndurile se asociază în minte ,în ciorchini voluptuoşi, avînd încrengăturile cele mai stranii. Aceste gînduri revin în actualitate uneori îndulcite în siropul gros şi satanic al melancoliei . Am să identific tot timpul un nucleu dur al unei anume trăiri – pe care am sa-l numesc armătură . De armătura asta consolidată se prind armonic sau aiurea , gindurile ce au acompaniat trăirea , la momentul unic al producerii ei. Orice altă repetare poartă denumirea de Reproducere. Numere care pot reprezenta orice , apoi imagini 2D – surprinse de altii d’amboulea , cu clipuri cel puţin 3d imaginate şi în final cohorte de gînduri proprii nd – ce mă leagă pe mine cel real – de întreaga mea dezvoltare halucinanta ,lume mea absolut imaginară , denumită povestea mea.

Zăbovesc printre paginile revistei ăsteia mai mult . Coperta şi prima serie sunt fotografii de Paolo Roversi – subiect unic Vanessa Paradis . Modelul joacă bine , dur aş spune – provocator , pe o treaptă inferioară a violenţei predicative. In cîteva din ipostaze are bărbia împinsă în faţă – cam cum boxează Ray Sefo . După aia sunt nişte fotografii cu morţi celebri de Cecil Beaton - Katherine Hepburn , Greta Garbo , Jean Cocteau et Jean Marais , Georgia Sittwell , Marlene Dietrich şi finaly două din cele mai fotografiate figuri ale secolului trecut Marilyn Monroe şi Andy Warhol . Toate astea vin pentru a’ţi îndulci ceaiul de cucută al vîrstei de mijloc . Urmează niste imagini pe care le’aş numi scurt „d’acolo” – fără alt comentariu – de un realism dur şi care vorbesc exact cît trebuie , dacă stai să le asculţi . Nu e loc de metaforă aici – deşi practic sunt trenuri care te pot duce în orice gară temporar localizată . Sunt semnate de Henri Bresson şi nu au o tematică anume , aş spune „ d’ale omului” . Pagina 73 am decupat’o – văd conturul delicat şi ondulat al unei forfrcuţe cu lame curbe .Nu îmi amintesc colajul la care am folosit tăietura însă asta ma face să zîmbesc . In sfîrşit ultimul set de fotografii poartă denumirea – Les Tziganes de Roumanie – reportaj de Yves Leresche . Sunt nişte fotografii care-ţi ies numai dacă stai cîteva zile între ţigani , pînă începe puloverul să’ţi miroasă straniu a fum şi a descîntece . Nu’s nişte fotografii „rele” politicaly – sunt dinamice şi toate prind mişcarea continuă specifică ţiganilor . E o lume veselă şi foarte colorată cu ciaune aburinde. Toţi subiecţii ştiu cumva că’s în poză şi sunt mîndri de asta , împingînd ghiuluri şi danturi sclipitoare în primul plan .Cind va mai trece ceva vreme peste fotografiile astea , şi vor fi fiind demult oale şi ulcele toţi protagoniştii – abia atunci vor căpăta forţa specifică a realităţilor irecuperabile. Lafel cum privesc astăzi fotografii cu Sitting Bull, imaginîndu’mi regimente călare de sioxies străbătînd preria urmărind alte regimente fantomatice de bizoni.

One over one , cărţile vechi cu ilustraţii aduc în minte cărţi şi mai vechi cu alte ilustraţii , de la originile formării sau mai precis ale „deformării” sinelui. De aceea revin la gîndul de început al acestui articol , cînd tocmai învăţam să vorbes romăneşte după metodologia înţeleptei mele bunici . Aveam o carte cu poze mici şi proaste , înfăţişînd felurite animale , păsări , plante şi gîngănii . Sub fiecare ilustrată – era scris ,cu majuscule, numele orătaniei reprezentate . Acum la drept vorbind , la ce calitate grafică avea tipăritura – textul era absolut necesar pentru a nu stîrni enigme ori controverse . Astăzi văd o lucrare, pe care aş clasifica’o drept expresionism abstract şi care se întitulează „amurg cu lupe 53” , asta că aşa i’a tunat autorului – altfel se putea numi oricum sau în nici un fel. In fine , cartea aceea avea o foaie groasă cu gramaj mare, texturată, foarte bună de mestecat . Băi, bineînţeles că molfăiam cărţile – nu neapărat pe pîine , ascunzînd uneori ghemotoace amorfe şi îmbaloşate sub pat. Mai tot timpul bunică’mea întreba „ Ce avem noi aici XXX ?” (XXX – alintul prenumelui meu secret de blestem) .Uneori cînd considera că răspunsul e mai greu îmi dădea şi prima literă „E...e?” – lefantu’ . Aşa am reţinut că elefantul e o făptură albastră , cu unghii mari , trompă şi gene prelungi - dar mai ales albastru . Acum încerc să recompun în minte pigmentul ăla din carte – prusia e prea întunecat , ultramarinu prea tare dar pe aproape – băi ce să mai – albastru cum doar elefantul poate să fie . Astfel cuvîntul elefant mi’a rămas scris în memorie alături de imaginea aia mică ştearsă dar atît de albastră din cartea de cuvinte . Un timp m’am împăcat mental cu acest elefant , care cîtă vreme nu sărea gardul să-mi tulbure joaca cotidiană cu Fărîmiţa – putea să rămînă oricît de albastru . Specific că mai sus numitul Fărîmiţa – un boldei negru şi flocos , deja înlocuise imaginea standard din carte de la rubrica cîine .

Printr-un straniu concurs de împrejurări pe la vreo 5-6 ani , am ajuns să vizionez prima dată trista colecţie de făpturi , numită Zoo Băneasa . După multe strîmbături şi provocări isterice , adresate locatarilor unor cuşti cu zăbrele – am ajuns faţa’n faţă cu Maria Sa , sau lungimea,lăţimea şi înălţimea sa simultan – elefantul . Era un gogiamite ochios , cu gene lungi ce’i drept şi cu fildeşii amputaţi . Arătarea era priponită cu un lanţ corespunzător în mijlocul unei incinte pustii , pline de colb rosiatic. Făcea o chestie stranie , aspira praf de pe jos cu trompa pe care ulterior şi’l turna în cap . Tot filmul ăsta nu are coloană sonoră . Atunci am înţeles că elefanţii nu’s albaştri , deşi uneori cînd pronunţ cuvintul ăsta – îmi revine pe retină – fotografia aceea mică cu prima reprezentare albastră căreia i’am spus pe silabe „E...ee” ? – le – fant .