Proximitatea Răului

E momentul ăla inconfundabil . Cind nu mai eşti singur – caci precum ştii esti însoţit pretutindeni . Niciodată însă nu îţi alegi însoţitorul , se spune că te alege el pe tine . Cum un animal îşi alege stăpînul – creînd de fiecare dată senzaţia inversă . Cît de neindreptaţite ar fi necuvîntătoarele , dacă nu ar avea această ultimă posibilitate de a’şi alege stăpînul ? Cum spuneam simţi că „ţi-a luat urma „ şi o respiraţie fierbinte şi grea îţi bate în ceafă . Cîtă vreme simţi asta e bine căci eşti încă în viaţă .
Ii recunoşti întotdeauna prezenţa , mirosul şi urma copitei . Semnează întotdeauna cecurile exact ca tine , numai ca de la drepta la stînga şi de jos în sus . Uneori îi spui „nefîrtatul” şi te’ncrunţi la el în oglindă cînd te tai cu briciu. Tu eşti cel ce cîştigă , iar pe mîna lui totul e pierzanie , ruină ai spune . Cînd zici „mîna lui „ vezi mai tot timpul o labă păroasă cu ghiare de fiară . De multe ori vrei să-l desprinzi de tine , să’l trimiţi într-o excursie singur , „one way tiket” , cu o rachetă în cea mai îndepărtată constelaţie . Crezi astfel că distanţele cosmice vor fi o problemă pentru el . Din nefericire adevărul este că metrica este o problema doar pentru tine . De fiecare dată cînd îţi înşeli nevasta îţi e prea ruşine să recunoşti că nu o mai iubeşti . Ai nevoie de unul pe care să dai vina . „El a făcut’o . El m’a pus !” . Proasta de ea te va întreba mirată „Cine dragă ?” – căutînd confuz prin bucătării . Alter ego - şi îi vei arăta gemenii – Castor şi Polux ...să zicem Castor astazi . Cum ar fi fost să n’ai pe cine da vina ? Cîtă vreme ai pe cine da vina – eşti izbăvit , nu ai nici o responsabilitate .
Răstimp clepsidra se’nvirte , căci asta e regula pe care tu ai ales’o – cind arogant, ai respins nemurirea . Ii auzi mugetul , fără bemol , de fiară atroce , de cite ori limbile ceasului fac unghi drept . Ii auzi zalele zornaind şi tunetul surd al copitei însîngerate de cite ori te-a doborit frica . Stii că te vînează căci asta e meseria lui – „soul hunter” . Are calităţi specifice pentru jobul ăsta pe care în timp începi să le apreciezi . Disimularea este una dintre ele . Stii că poate lua orice formă şi înşelatoria e arta lui supremă . Te gîndeşti sa-l înfrunţi însă amîni asta de fiecare dată. Tu eşti cel care spune mereu – „mai am timp pentru asta şi mîine „ – caşicînd clepsidra ar fi o sculă la îndemîna ta . Caşicînd tot timpul ar exista un mîine . Barem e foarte abil , aproape că te-a convins că eşti aşa de şmecher şi autonom încît îţi poţi alege singur moartea . In ziua în care nu mai vei avea nimic de făcut .
Atunci ticluieşti o chestie şi mai tare – ca să’l dai gata de data asta . Iţi pui în scenă propria dispariţie , cu recuzita aferentă – prescuri , popă şi vreo două proaste care să bocească în spatele dricului . Iti împreunezi miinile pe piept , faci cu ochiul ştrengăreşte publicului , ca la operetă – şi te lungeşti în sicriu încă roşu în obraji şi cu mustaţa răsucită . Il tocmeşti şi pe Bregovici dacă vrei să dai o notă de famfaronadă balcanică evenimentului . Gindeşti – „de data asta l’am făcut – că nu’i plac hoiturile „ . Insă îţi este devotat pînă la capăt – şi alege să moară el în locul tău , ocazie cu care îţi cardeşte şi ultimul tichet disponibil – biletul tău către paradis . Astfel te pomenesti în lift cu nişte sîrbi zgomotoşi suflînd în tube – şi liftul coboară vesel în jos , tot timpul în jos .