Capriciu 24

Azi sunt invitat la un prînz previzibil , unde trebuie să’mi fac exercitiul saptămînal de bune maniere şi socializare convenţională . Mi se tot reproşează că m’am sălbăticit în ultima vreme – aşa că accept cu plăcere orice „domesticire” fortuită . Inainte de toate îmi iau puţin ghiarele şi caninii la pilă . Ma uit in oglinda – pentru a’mi verifica prefăcătoria , sunt bine deghizat . Am o oglinda mare in hol , special gindita pentru acest obicei mistico-narcisist . Uneori , cînd ne grăbim - ne’o punem în hol şi tu ştii că mă uit şi la filmul foarte xxx din oglindă .

E o atitudine a la Velazquez , in pragul finalizarii – il simt pe portretistul mustacios retusind de la mare distanţă lucrarea , o ultimă virgulă din ponier adăugată personajului principal . Băi sunt bine , am nasul pe aceasi linie cu nasturii de la cămaşe şi cu indexul desperecheat – numit şi micul martir (în intimitatea mîinii drepte). Am un singur rind de haine de duminica , in rest multe ţinute de clovn – in care ma simt eu insumi . Peste compozitia conventionala şi clasică imi trag parpalacul de piele cu care am luat bacu’ – e brun, neutru şi da bine cu orice – în plus e omologat şi la încaierări . Are multe buzunare , în care mai tot timpul îmi pierd cheile , portofelul , trusa de prim ajutor şi practic orice ajutor . Pantalonii bej sunt cam de vară , dar vă sparg nasu’ cu pantofii mei irepetabili . Tot timpul am considerat pantofii piesa principala la ţinuta oricărui bărbat şi a mea în special – care nu sunt un bărbat oarecare .

Ies dintr-un „înăuntru” familiar şi călduţ pe care îl numesc acasă ,intr-un „afară” duşmănos sau cel puţin neutru , pe care îl numesc – intu dă oaild’nes. După-amiază e de primăvară doar dacă mă uit în calendar (ca mîţa ?!), altfel nu are nici o culoare , nu’mi zgîndăre niciuna din stările de complicitate cu peisajul . Sunt „afară” doar pentru ca-mi spun asta foarte convenţional. Sunt afară de cind i’am permis maica’mi să mă expulzeze din uterul prietenos .

Pe drum agăţ un trandafir grena – nici roşu , nici vineţiu . Unele labii pe care mi le amintesc au culoarea asta , dar parcă alt parfum – mai înţepător , mai sălbatic - dealtfel tot nişte petale vineţii care se deschid în alt sens. Rînjesc complice la ţigancă , care sigur mi’a ghicit (pe gratis) gîndul ăsta . Aş vrea să mai iau o roză să mi’o pun la butonieră . Drama e că ceva bani mai am , în schimb nu am butonieră . Sunt o combinaţie nonlineară vestimentară între papagal şi pom de iarnă . Imi amintesc că aseară am văzut unpic din şoul lui Botezatu’ (Cătălin) care cica e designer , însă nu aş avea curaj să’l las sa-mi ascută creioanele . Am o vagă bănuială că nu se pricepe , ori eu am dat mulţi bani pe creioane .Tin trandafirul cum ţin violoniştii în pauze arcuşul , pensa aia elegantă petrecută peste griful lăutei . Sunt atent să nu mă’nţep în spini . Florile care zgîrie sau pot să te muşte de deget îmi plac mai mult .Mi se pare că astfel înarmat sunt imbatabil .

De cînd am maşina în servis , am descoperit interiorul pestriţ al tramvaielor . Băi tramvaiele au oameni înăuntru , nu numai marionete lipite’n ventuze de geamuri . E o întreagă societate secretă în pîntecele lu’ Mobidik pe sîrmă .Sunt într-o tovărăşie conjuncturală , camarad fără să vreau cu vreo 20’jde bucureşteni zîmbitori . Mă uit disperat după una la care sa-i fac cu ochiu, ori sa-mi flutur limba , între deştele răjgirate de la mîna stîngă . Ea să’mi zică „porcule” şi să’mi tragă o poşetă în cap – convenţional – însă să coboare oriunde cobor eu - invitaţional . Mă dau jos la a treia , ordinar – a treia e întotdeauna norocoasă .

După o vreme dau colţu’ (la propriu) şi o apuc pe strada unde-i casa în care e masa , la care’s vioara principală . Stiu strada bine . Sunt tentat sa fac un exerciţiu profesional . Sa o analizez , examinez . Să o disec şi sa o iau la înjurături, făcind-o de rîs în public . E o stradă blîndă , puţin destructurată . E o stradă , pe care nu e nici iarnă , nici primăvară – un pic de noroi , absolut impersonal .Strada asta e un sens unic – ca viaţa . Mă amuz întrucît sunt pe contrasens , o parcurg în răspăr - ca briciul . Sunt un înger travestit în pieton şi îmi permit orice chestie artificială . Deşi-s un spectru al binelui mă latră cîţiva cîini . Trandafirul pe care-l port în lesă mîrîie preventiv .

Mă trezesc vorbind de unul singur despre casele astea . Le observ . Majoritatea au vreo 60 de ani , tencuieli cu relief mic – din sărăcie sau din timiditate . Desen clasic , ax median , învelitori ieftine , tablă zincată – fără pretenţii , culori fără culoare – ca toate paltoanele babelor din Gara de Nord. Printre astea „bătrîne” dar cinstite , văd şi citeva „domnişoare” de după 90 . E ceva straniu la casele „moderne” de pe strada asta . Sunt prea în stradă . Agresivitatea lui POT maxim . Toate vor să vorbească cîte ceva , ca gagicile bete prin cluburi . Nu imi dau seama ce şi nu e treaba mea asta . Observ doar – părerile sunt pentru cei care compară realitatea cu modelele intelectuale .

Strazile sunt mai degrabă ca nişte înlănţuiri de evenimente , ca nişte partituri fără pauze . Sunt niste colecţii oarecare de păreri despre viaţa , seamănă foarte mult cu muzica .Nu e loc de capodopere pe strada asta . Las casele în pace şi mă uit la danturile lor . Garduri de tot felul , unele transparente , din plase ori zăbrele cu suliţe în care îţi pierzi bărbăţia dacă ai amantă riverană . Gardurile noi sunt dublate de panouri de policarbonat – jenant , ordinar , ieftin şi evident opac – căci ăsta e scopul . E caşicind ai purta cizme de cauciuc la haină de samur . Thierry Mugler ar accepta asta . Mă rog , proprietarii au dreptul să aibă propria viziune despre viaţă , iar strada propria viziune despre oraş . Ce dacă trece din cind în cind un înger nervos cu apucături de arhanghel răzbunător ?

Băi , dincolo de detaliile astea – irealul străzii nu constă în scenografia generală , oricît de proastă – ci în faptul că este absolut pustie . Nah , sigur e duminică ora 14 , însă dacă nu ar lătra cîinii aş crede că toată lumea e fugită la biserică – nu la liturghie, ci la propria înmormîntare . Casele’s cumva golite de conţinut , caşicind nu ar fi locuite . Asta e senzaţia dominantă – o stradă pe care paradoxal nu traieste nimeni deşi-s sute de adrese poştale . Nu iese fum pe coşuri , că nu mai sunt coşuri decît în butaforie . Toate centralele moderne au recuperator de condens . Mă uit la ferestre , însă de la ferestre nimeni nu îndrăzneşte să’mi caute ochii . Ce dracu caut io , în pustietatea asta , în hainele astea anapoda , cu nişte spini în mîna ? Trebuie să bat la o poartă sperînd că asta va avea un efect de alchimie , hocus-pocus! Are să mi se deschidă şi înăuntru am să recompun o altă realitate , una mai prietenoasă – în care o să se audă şi bătăile inimii mele.

Cind gîndeam aşa hîd şi prăpăstios am trecut pe sub o fereastră de mi’au amuţit toate gîndurile , de mi-au îngheţat toate strigătele şi sughiţurile . O vioară mi-a tras doi pumni în gură de nu m’am văzut . Cineva exersa Paganini , mi-am dat seama de asta întrucît în încremeneala mea a reluat partitura de mai multe ori , de la pauză . Arpegiile alea au avut darul de ucide toată răzvrătirea din mine , de a mă readuce la liniştea cu sincope a propriei mele vieţi – sistolă-diastolă . Vîrf de arcuş în sus . Am mai stat aşa cîteva clipe în dreptul porţii aleia , neştiind dacă e un el sau o ea , elev ori dascăl în desăvîrşire . După o vreme m-am trezit în faţa unei porţi care mi se deschidea – bucurîndu-mă din toată fiinţa mea , angelică şi bestială , de un banal „Bine ai venit , dragule!”.