mic balamuc duminical

Mă priveşte frontal . Are ochii tulburii cu pupile de un gri foarte deschis , e casicind ar avea o pleaoapă translucidă , o pieliţa subtire trasă peste glob . Mă trezesc gândindu’mă că membrana asta il protejează de ceva anume – de insecte , de soare sau cuvinte straine . E un filtru , o jaluzea – prin ea lumea e mai blindă, sau cel putin altfel . După asta imi amintesc că pleopa aia , i-am desenat’o eu şi deci e a mea . I’am pus-o special (lol) , caci pe atunci incerca exercitiul nestăpinit al seductiei spontane . De cite ori nu reusea , obiectivul numit victima se transforma in stana de piatra. Incerc sa-i citesc intr-un fel această privire difuză , transparentă in lumina amiezei , cind brusc mă intreabă :

- Iţi e frică de mine ?

Nu , nu imi este . De ce mi’ar fi frică de un vrăjitor nespus de puternic , care doar printr-un gest al miinii , m’ar putea preschimba intr-o jivină anostă preţ de o eternitate ? Tinuta lui sport este insă descumpanitoare , hilară intru-citva . Poartă un trening gri deschis , cu fermoar mare metalic terminat cu un fluture nichelat ordinar , intr-o flegmă de strălucire .In dreptul inimii are un logo cauciucat - Janus . Zimbesc . Zimbeste si el , aratindu’mi un canin de aur in contrapartida. Pantalonii sunt trei sferuri negri cu vipuşcă roşie , la care s’a incins cu o sfoară groasă de mărţisor . Poarta niste ghete inalte , cu siret , negre , cam cum sunt cele de box . Peste umărul sting ii atirnă descheiat un ruxac de şcolar . Un fum subţire şi albăstrui iese din el , invirtoşindu’se formindu-se-deformindu-se spre plafon . Din cind in cind fumul capătă contururi precise de păsări fabulose . Deschid pliscurile şi bat din aripi mari , trecind prin pereţi camerei mele. Sunt intruparile iluzorii ale gindurilor , asa vorbeste el , ca indienii , cu fumurile si prin intermediul lor .

- Arăţi schimbat , zic .

- Lumea s’a schimbat şi ea nu’i aşa ? Incerc să ţin pasul cu moda . Nu sunt insă aici sa te amuz cu ţinuta mea ...

- Stiu.

L’am cunoscut pe Ernesto zis Tatalor dintr-o intimplare . In urma cu vreo 10 ani , eram in fata unui gard de caramida la marginea orasului . Nu , nu ma pişam pe el (pe gard !) . Aveam un spray cu vopsea roşie şi tocmai imi iesise dintr-o singura miscare P inima I . Inima era cam piezişa şi grasă , ca o frunză de tei luată’n băşină de zefirul de la miazăzi . Tocmai mă gindeam ce sa-i mai fac inimii aleia ca sa mă scot sau ca sa o scot . Nişte ghirlande a la Hector Guimard , sau ceva despre Malone (era la moda p’atunci). „Da-i foc !” am auzit , şi am intors capul pe jumătate speriat . Atunci am văzut prima pasăre de fum . Se chema Treierătorul de Suflete Ogival Paradoxal cu Capu’ Oval. Am intrebat prosteşte pasărea „Da’ de ce sa-i dau foc ?” „Intii pişa’te pe inima aia şi după aia dă’i foc ....” . Si aşa am şi făcut şi nu mică’mi fu mirarea, cind in urma citorva petarde de carnaval , işi facu apariţia insuşi Ernesto .

- Auzi cumetre , i’ai tras-o ?

- Cui ? am bâiguit

- Eh cui ...?! Lu’ Flores de primavera ... lu’ aia mică !

- Nah , asta cu I nu e mică deloc . Aia mică nu ştiu dacă vrea , cre’ ca nu după cum emite ...

- Da tu vrei ?

............

Aici mă prinsese prima dată . Oare eu vreau ? Si dacă intr-adevăr vreau un anume ceva , conductă umedă musculară , căptuşită in mucoase indoielnice , chiar este voinţa mea asta ? Probabil că nu . Trebuie că vreau mult mai mult , si multu’ asta imi pare puţin spus , inafara liniarităţii umane . Buey , deci orice chestie cuantificabilă , ori cantitativă e inafara obiectului voinţei , insă poate fi contabilizată la dorinţe . Asta fusese una din lecţiile primare de magie – a vrea versus a dori .

- Nu , nu o doresc pe aia mică .

- Cu toate astea ai mers cu ea pe munte ... şi aţi făcut prostioare !

- Ba chiar deloc , nişte chinezi doar – coborau . Sunt peste tot precum ştii (chinezii) . Făceau poze .

- Aia de fac poze şi au ochii mici sunt japonezi . In fine , cert e că ai lăsat-o să te sărute .

- Nu metre , a fost o consecinţa intrucit voiam asta cu toată fiinţa mea , voiam defapt mult mai mult , aproape totul aş spune şi cind spun „aproape” e ultima zvâcnire a modestiei prost inţelese .

Mi-am aprins o ţigare in timp ce mi’o imaginam „p’aia mică” . De pe geam am privit cum tramvaiul 42 , pleacă incet cu smucitură , scinteie şi alte apucături intempestive de motor electric . Ca o cortină lungă cu decupaje , a lăsat scena , numită peron, liberă . O fată priveşte in stânga in urma tramvaiului , apoi spre dreapta . „Dreapta e direcţia bună beibi....” mă trezesc vorbind . Preţ de citeva clipe stă pe peron , isi trece mina prin păr . Apoi scoate o minge verde din geantă , se apleacă şi o pune cu grijă pe bordură . Mingea ţopaie bucuroasă şi traversează strada fluierind , după care face dreapta la benzinărie , şi „aia mică” o urmează rizind . Privesc liniştit cum vine incoace , cam asta inseamnă să vrei – mă gindesc zimbind . Scot fumul pe nări şi două coloane albe se unesc in nechezat sălbatic . Pegas asta are origini de cămiloi de pe pachet galben JT . Işi intinde aripile şi-şi dă drumul , aşa cum numai un Pegas ştie sa-şi dea drumul către un măr verde . Nu ştiu cum să te’ntimpin altfel , e tot ce ştiu de la Ernesto ...