Prudenta

Ma apropii de mormintul lui cu miinile in buzunar , mai degrabă infrigurat şi totodată năucit de dantelaria gotica care ma inconjoară . E un sarcofag incadrat de patru statui , patru virtuţi . Ducele sta culcat cu miinile impreunate , pios şi tinăr . Seninătatea trăsăturilor e incremenită in marmură , undeva pe la virsta majoratului . Ii bănui şuviţele ondulate şi blonde , retezate drept din cuţit , băieţeşte , cu buze subţiri in culori de octombrie . Pletele adolescentine sunt prea drepte şi gravitaţionale – incit poziţia culcat e ireală . E parcă desprins dintr-o firida cu asezare vericală şi rabătut cu de-a sila pe lespede .Lipseşte o explicaţie de natură şoptită – „stapinul nostru s-a culcat unpic , nu e ce pare.” Detaliile sunt fine , cenuşii cu concavităţi umbroase , in care praful secolelor şi-a făcut cuib . Rotunjimile sunt puţine , muchiile sunt destule , prea multe pentru un chip tinăr .Pleoapele sunt usoare pentru un somn , fie si de dupa amiaza cuminte de Nantes. Ultimul duce al Bretaniei , Francisc al II –lea se roagă in frecvenţe inalte şi celtice - de neinţeles mie . Pe capac mai sunt tolaniţi nişte lei , blonzi şi tineri ca şi ducele pe care’l păzesc . Sunt din aceaşi familie de forme , atitudini şi virste. La stinga e o doamna , despre care se spune că l-a iubit teribil – Marguerite de Foix .

Inconjor ansamblul cu paşi măsuraţi , fară grabă , rastimp gindurile mele , dau mii de ture in goana surdă a unei nelinişti lăuntrice . Nu am să vorbesc aici de Putere , Cumpătare sau Dreptate – ci doar de Prudenţă, cea de a patra virtute .

E o femeie tinără cu părul aranjat intr-o coafură complicată , romană aş spune - dar nu vă luaţi după mine .Poarta in miini două obiecte/simbol – un compas pentru măsură şi o oglindă pentru comparaţie . Prudenţa e prinsă cumva intre cintărire şi reflecţie . In spatele chipului frumos de femeie , mai poartă un chip retrospectiv – de bătrin trecut prin multele vieţii . Pletele ei se’ncolăcesc organic in barba lui fără nici o discontinuitate . Asta face personajul meu plauzibil , cu tot dualismul lui semantic .

Drapaje lungi şi sofisticate ii acoperă picioarele , pe care le bănui dalbe cu glezne fine . Intotdeauna m’a uimit la sculptura clasică atenţia pentru faldurile ce imbracă personajul . Toţi sculptorii acelor vremuri par fascinaţi de caderile sofisticate şi grele ale stofelor , mantii şi togi , caşicind şi-ar fi dorit să se facă croitori şi un părinte sever le’a pus dalta in miini cu de’a sila. E o neglijenţa in curgeri calde , de lină , ce imbracă trupuri in tensiuni musculare . E caşicind viaţa e uşor exterioară , acoperind ca o haină anatomii perfecte insă moarte . E caşicind un ceva perpetuu umblător şi fin te’mbracă gudurindu-se , iar cind acest ceva – drapaj in sine, a incetat sa se mişte inseamna că ai murit . Niciodată nu mi s-a părut moartea mai bine redată , decit prin flamuri subţiri incremenite in cortine de piatră . Dacă priveşti ansamblul cu ochi de regizor – intuieşti proximitatea mişcarii lui , cadrul următor - insă el nu există – e incremenit aşa de 500 de ani . Prudenţa insăşi este una din cauzele fundamentale ale inerţiei . Din prea multă prudenţă alegem să nu in loc să da . Prudenţa incumbă posibilitatea raului , nedoritului ca o ameninţare previzibilă , deci automat creată. Prudenţa uneori anchilozează toate voalările drapajului numit viaţa . Caut o reprezentare medievală pentru Nesăbuinţă.