joi, 10 februarie 2011

8 matrozi si capitanu' lor


Imi lipsesc ţigările , sau poate că gesturile şi automatismele ce le dobindeşti odata cu fumatul . Tragi una înainte de orice ca să ai curaj (în fond e o inspiraţie) , să intri in priză , şi ulterior tigarea de dupa , inegalabila tigare de după . Mă obisnuisem cu această segmentare pe care tigarile o făceau clar actiunilor mele . Toate bucăţile de traire se petreceau între două ţigări .
Azinoapte l’am visat pe domnul Ionescu , şi in timp ce mă bărbieream – incercam să-mi spun mie insumi , cine e bărbatul asta şi ce rost a avut in viaţa mea . Sunt inca in nebuloasă in privinţa asta. Pentru a’mi spune mie şi a vă istorisi asta şi vouă , pun ceasu să sune cu 30 de ani in urmă .Turnu Magurele .
Bunică’meo îi spunea „Anghele” asta ii spunea in contrapartidă „Mişule” . Mişule şi Anghele , stateau serile de vara sub o boltă de tamîioasă şi o ardeau cu un zaibăr local , spunindu-şi din cind in cind „Cum e ?” . Nu’mi amintesc niciodată răspunsurile la acest „Cum e ?” , nici nu cred să fi existat, auzeam doar nişte plescăituri din buze , care imi păreau tare ciudate. Mult mai tîrziu cind am invăţat să beau cu bărbaţii, m’am pomenind plescăind si intrebindu-mi comesenii din cind in cind „Cum e ?” . Si mi’am dat seama că e bine , al dracu’ de bine !
Anghele ăsta era măcelar , prin mila sorţii , care la vremea aia - inceputul anilor 80 - era un fel de kipper of seven keys . Erau nişte timpuri crunte , dominate de o foame teribilă . Pe astfel de vremuri în Serengeti , carnivorele mai vorace le halesc pe cele mai statice . In acea Romănie , înarmat cu două sacoşe de „muşchiuleţ” , mustind a singe puteai deschide orice uşă de la chirurg la prim secretar. Si mai zice cineva ca suntem omnivori .Iată de ce era o binecuvintare să ai un prieten casap , care să’ţi furnizeze la nevoie cadavre de dobitoace transşate.
Anghele avea o nevastă , secundară cumva ca prezenţă – imi amintesc un capot matlasat – fond alb trandafiri roz cu frunze verzi , fioros de comun, deasemenea un batic verde (florile nu le mai ştiu). Il purta petrecut peste frunte , cum vedeam in filme cu apasi , contemporane momentului (Geronimo). Dincolo de halat si batic nu a mai ramas nimic in mintea mea din această femeie , nişte textile plutind postexplozie . Cred ca era unpic mohorîtă , nu ştiu foarte bine ce inseamna asta dar cred . Femeia asta, fără nume si chip era bulgaroaică . La vremea aia Bulgaria era „în străinătate „ , adică aveau prin galantare chestii la care noi ăstea , aflaţi de partea necîştigătoare a Dunării nici măcar nu visam .
Aşa se facea că adusese , un set de marinari , din plastic – in fapt erau nişte indieni , ca ai noştri , însă vopsiţi in albastru, care inloc de pene aveau palarii cu pamblici . Acu nu ştiu daca pricepeţi , pentru copilul care eram , a cărui singură preocupare era joaca - respectivele figurine erau alfa si omega – mai ales omega . Doamna Ionescu fusese darnică , imi adusese şi mie un set , insă plasticul era pe pofta mea , suficient de moale , aşa că respectivii marinari n-au avut o viată nici comodă nici lungă – ci una aventuroasă şi plină de primejdii , aşa cum probabil si-au asumat cind s-au făcut mateloţi. Eram căpitanul nemilos şi omnipotent , al piraţilor ce prădau toate mările de vis ale copilăriei mele. In joaca mea capturasem de nenumărate ori nefericitul echipaj . Ii judecasem si executasem in felurite moduri atroce , şi repet – plasticul era moale , pe gustul micului călău . După o vreme nici mama lor nu’i mai putea recunoaşte , arşi, mutilaţi , ronţaiţi pe alocuri ... Era deja greu să mă conving chiar pe mine că erau altceva decit nişte resturi amorfe , de un gri tulburător , pe alocuri cu aluzii antropomorfe . Astea fiind spuse am decis intr-o bună zi să’i cărăbanesc mateloţii binefacătoarei mele . Aveam o justificare , care si acum mi se pare că stă in picioare . „Oricum stăteau aşezaţi pe un scrin şi nu se juca nimeni cu ei .” Ioneştii ăştea ai mei nu aveau copii .Zis şi facut , aşa am încropit primul meu plan de ciordeală .
A sosit şi ziua mult aşteptată a vizitei la familia Ionescu , nu’mi amintesc exact dacă din motive de curtoazie sau nevoi primordiale de carnivoare . Anghele avea un ciine , un boxer , un Rex masiv , galben şi docil. Cîinele ăsta era vesel şi mai ales sătul , cred ca in visele tuturor ciinilor stăpînii lor sunt băcani , dacă nu măcelari din vocaţie. Mişule şi Anghele îşi vedeau nestingheriţi de savanta discuţie despre „Cum e ?” eu mă disimulam intr-o joacă baieţeasca cu Rex . Hotărăsc că a venit momentul acţiunii „cremenale” şi cu cea mai sfîrşită mină din recuzita copilului care ştie ce vrea , mă cer la veceu . Pentru a da greutate smiorcăielii mele a trebuit să întăresc cum că ar fi fost vorba de însăşi „Treaba mare” .Madame Ionescu grijulie se oferă să mă conducă cu un „Vai , se poate ?!” . Nu se poate căci traseul către baie era comandat prin două dormitoare , iar in al doilea exista scrinul cu pricina , obiectul secret al „trebii mele” mari. Trebuie să specific că de cităva vreme Anghele , îşi gasise o pasiune secretă – colecţiona păsări descarnate şi împăiate – evisceral evisceration. Aşa că cele două odăi erau numai fîlfîit de aripi ca la Antipa , fazani si prepeliţe pietrificate cum le prinsese alica .
Intreaga şedere in baia familiei Ionescu , a fost o interminabilă aşteptare , cu urechile ciulite , întrucit broasca era protejată antivoaiori cu un ghemotoc de hîrtie igienică .La ieşire , din nu’şce timiditate infantilă am găjbit doar vreo 3 , intreg echipaju avea 8 personaje cu căpitan cu tot .Aşa ca după o jumătate de oră a trebuit sa reinventez şi „treaba mica” – pentru a putea reuni gaşca completă in buzunarele mele .Am zîmbit frumos doamnei Ionescu şi m’am lăsat fericit îmbăloşat de Rex . Boxerii sunt gentili însă au loialitate îndoielnică . Mai tîrziu l’am inteles pe Dostoevsky - ăla care o comite , făptaşul adicatelea – devine victimă , fiind mistuit de gîndul deconspirării nu de remuşcări . Si eu comisesem o faptă buna , haiducească – redasem jucăriile celui care avea să se joace cu ele , să le iubeasca pentru ceea ce erau defapt . Hoţii au nevoie de timp , de delay aş spune - trebuie să te prinzi că nu mai ai portofelul cînd deja ti se zimbeşte inexplicabil de pe peron si tranvaiul e in mişcare . Am mai inventat o a treia excursie la baie , pe care acum o vad hilară , în ideea de a masca „fapta” . Oh Dumnezeule , şi pe acel scrin rămîsese doar un mileu stingher , aşa că am luat un bîtlan de pe o etajeră făcind ceea ce se cheama o substituire dacă nu cumva chiar o redecorare . Eram pe deplin mulţumit .
La vreo două ore eram în poarta oamenilor , şi la eterna întrebare a bunicii mele „Cum zici ?!” la care am răspuns : „Mulţumesc! Săru’mîna !”. Nu aveam să mă bucur prea mult de compania echipajului blestemat de pe HMS „The Damned” întrucît ăia bătrîni dar ageri s-au bunghit ce era cu indigestiile mele . Deasemenea îmi amintesc curelele măsurate pe cur şi îngrozitoarea ruşine care m’a măcinat cînd a trebuit să o privesc în ochi pe Madame Ionesco în timp ce-i înapoiam porţelanurile bulgăreşti .
PS . Personajele Mişule , Anghele , Madame Ionescu şi Rex sunt de ceva vreme în lumea celor drepţi , aşa că nu pot decît să le mulţumesc ca au fost în această poveste .

4 comentarii:

  1. interesant . lasi spatiu intre cuvant si semnele de punctuatie . ca si mine . asemanarea se opreste aici :)

    RăspundețiȘtergere
  2. acum e sansa mea sa te cer de nevasta - cit gasim asemanari , in general pictorii imbatrinesc si nu mai vad in tablourile altora decit tehnici , profanii sunt salvati de asta :)

    RăspundețiȘtergere
  3. multumesc sau sus miinile ! cum (ma) preferi

    RăspundețiȘtergere