Imi fac cafeaua la orice oră vreau , şi cîndva imi plăcea să numesc această obişnuinţă libertate deplină , înţeleasă subtil . Tot în vremea aia răspundeam intempestiv la apelul „Ce faci ?” cu un lafel de formal „Ce vor alţii...” – duhnind a revoltă . Mi se părea primordial să traiesc într-un răsunător „fac tot timpul ceea ce vreau „ – ăsta părîndu’mi’se cel mai adesea luxul suprem al vieţii sociale , dar vai cît antisocial zace în asta. Mi se părea ca’s într-o perpetuă luptă cu o societate potrivnică faţă de care nu aveam cum sa-mi recunosc supunerea . Cum ar fi fost să lucrez „la Stat” – atîta vreme cît detestam acest stat – din toate nucleele mele vorbitoare, la toate şedinţele de bodegă ?
Aşa că într-o zi mi-am luat de la o prăvălie din Londra – un tricou alb cu un „A” mare într-un cerc . Transversala din „A” era usor inclinată spre dreapta , asta pentru a nu mai necesita explicaţii politice suplimentare . Trebuie spus că purtam tricoul ăsta uneori pe sub o cămaşe albă, din acelaşi material ca şi drapelul capitulării , de un conformism sfidător . Tineam niste sinteze de Bakunin la vedere pe masă, în timp ce-mi ascundeam cu grije biletul RATB compostat regulamentar . Purtam cei mai cadrilati pantaloni , în culorile focului – însă cu o dungă de-ţi ascuţeai creionu’n trînsa . Stiam ca Nea' a facut toata lumea in 6 zile si intr-a saptea s'a odihnit , dar numai de'al dracului imi spargeam capul in incaierari in fiecare duminica .
Intr-o zi am adus niste cutii de acril la şcoală şi am pictat pe pereţii atelierului celebrul portret in două tonuri a lui Che . Actul infantil-punkist , mi-a părut un manifest – dacă nu o mică revoluţie în sine . Tot atunci am imprumutat expresia „Dă’te’n singe !” , pe care o folosesc şi azi cu oarecare frecvenţa – deşi semantica ei imi aminteşte uneori de menstra femeii . Stînga părea foarte seducătoare în vremea aia , cu atît mai mult cu cît devenise absolut detestabilă – după demenţa din decembrie 89 . Greu de sintetizat histograma acelor momente – mult individualism şi foarte puţină coerenţa - poate . M’aş feri să numesc vîrsta aceea tinereţe „fără minte „ în antiteză cu o actuală stare de acceptare a tuturor ipotezelor. Imaginea anarhistului imberb şi devorat de mînie – a devenit între timp eticheta anarhismului în sine , ceea ce nu e deloc aşa . Caşicind aşanumiţii revoluţionari din 89 – ar fi înfăptuit ăsanumita Revoluţie . Uneori mi se pare aşa de firesc să numesc fenomenul o Consecinţă sau să folosesc termenul articulat Consecinţa . Un eveniment succede un altul numai intr-o "normalitate" , nu exista hiatusuri ori discontinuitati .Asta parcă anulează brusc toata dinamica şi toată poezia anarhistă conţinută în cuvîntul revoluţie .
Revin la cana mea de cafea – pe care precum spuneam , o beau cînd consider Eu că începe ziua mea de lucru . Azi am băut-o pe la 16 , furat de unicul gînd înnăscut al individului – „Gindul de a ignora statul „ . Acest stat – perceput mai tot timpul Impotriva individului. Ce tare e să te cheme Contra , chiar dacă nu eşti un fotbalist ilustru .
Răstimp priveam vîltoarea conică stîrnită de linguriţă în cană , urmată de automatismul clinchetului inconfundabil al tacîmului metalic pe buza de porţelan . Era ca şi cind aş fi cerut linişte la masă pentru a ţine un spici - „Domnilor , vă rog ...” , iar toată adunarea m’ar fi fixat masonic, complice şi atent . La ce ai avea totuşi nevoie de linişte pentru a începe o revoluţie ? Mai degrabă liniştea este o circumstanţa ce favorizează conspiraţiile , o formă disimulată a violenţei maxime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu